Centenar

În toamnă, când lipsurile ajunseseră într-o formă şi mai gravă, am organi­zat aducerea copiilor şi repartizarea lor pe la familiile noastre. Zile şi săptămâni am avut casele noastre ca nişte aziluri de noapte, pline de fraţi şi surori cu copii mici sau mai mărişori, bolnavi şi flămânzi, care stăteau la noi până când puteau fi împărţiţi. Toate încăperile caselor noastre erau golite de tot, apoi umplute cu aşternuturi de paie pe jos. Acolo dormeam cu toţii, împărţind împreună şi pâi­nea şi locul pe care îl aveam. Cât de necăjiţi, şi totuşi cât de fericiţi ne simţeam, înfrăţiţi astfel!

Din nou am fost mutați cu alții, între care acum nu mai erau frați.

Atunci mi-am îndreptat toată inima și munca spre mărturisirea Cuvântului Sfânt între sufletele noi cu care ajunsesem. Erau între ei mulți care doreau după Dumnezeu.

Când eram greu bolnav în Davos, m-am gândit să fac şi un fel de testament pentru Oastea Domnului. Dar, pe urmă, m-am lăsat de acest gând, zicându-mi: acest lucru nu încape în cadrul unei singure coli de hârtie. Mişcarea Oastei s-a înfiripat într-o şcoală duhovnicească, într-o lungă şcoală duhovnicească, în care Duhul Domnului a ţinut «lecţii» cu un şcolar mic şi slab. Oastea este rodul acestor lecţii.

Era deci în toamna anului 1921…

Mitropolitul Bălan atât din dorinţa de a-l ajuta pe preotul Gomboş (cunoscut bun al său şi om cu greutate materială şi relaţii, lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop la Câmpeni, cât şi din nevoia de colaboratori tineri şi talentaţi, cum era preotul Iosif, pe care îl cunoştea bine, pentru lucrarea pe care o avea în planul său îl chemă neîntârziat pe Părintele Iosif la Sibiu.