Ostașilor li se impută că de ce se învoiesc să se cânte orice cântare și cântări cu cuprins protestant. Aici trebuie să se răspundă că, a pune principiul că de acum înainte nu vom cânta decât numai ce s-a mai cântat și că niciodată nu vom mai cânta nimic nou, înseamnă a sărăci însăși viața creștinească. Oare ea, după cum a fost rodnică și a zămislit rugăciuni și cântări așa de mult în trecut, nu mai are dreptul să rodească pentru sufletul creștinesc? Ar urma atunci să închidem pe viitor orice poartă poeților creștini, compozitorilor creștini, pentru că lucrează ceva ce n-a mai fost. Aceasta ar însemna secătuirea Bisericii și ar urma ca noi, cei de azi, să fim mai puțin harnici ca cei din trecut.
Trebuie să avem în vedere că multe cântări și rugăciuni intrate azi în slujba Bisericii au fost la început bucăți de rostire și cântare privată, cum au fost ale lui Roman Melodul. Când păstorilor Bisericii le-au plăcut, le-au luat și le-au trecut în slujba ei.
Dacă la noi acum ar mai ieși la iveală un Macarie Ieromonahul, cel care a compus Îngerul a strigat, ar trebui luat la ochi ca vinovat că mai face și alte cântări, pe lângă cele pe care le-a făcut?
Este de dorit ca noi totdeauna să avem scriitori creștini, compozitori creștini, oameni care pot da Bisericii bogății proaspete, pe lângă pe cele pe care le are. Dacă Biserica va găsi cu cale să ia ceva din scrisul lor, cu atât mai bine. Azi este un semn rău pentru noi că vâna rodirii a slăbit și că nu ne mai putem lăuda cu compozitori în Biserica noastră.
Se înțelege, un om care lucrează nu se mărginește numai să depene firul care se sloboade din sufletul său. El privește în jur, poate gusta ce au făcut și alții. De găsești ceva bun, poți lua și potrivi după nevoile tale. Nu vei fi atunci deplin original, te vei inspira de la alții, dar dacă lucrarea e bine potrivită pentru trebuințele tale, dacă i se ia pecetea străină, așa ca să meargă pe sufletul tău, nu este un păcat. Păcat este când iei ca orbul și nu știi să lucrezi, fie și cu mijloace de la altul, dar pentru ai tăi.
Multe din compozițiile corale pe care le avem în ziua de azi sunt luate de la străini, chiar de mari compozitori ortodocși, cum a fost Bortneanschi. El s-a influențat mult de la italieni, uneori prea mult, abătând muzica bisericească rusească din făgașul ei bizantin. Acesta e adevărul, nu ne place, chiar dacă artistic mulți gustă bucățile rusești, pentru că am părăsit al nostru ca să dăm fuga la altul. Profesorul de muzică Galinescu de la Iași cu drept cuvânt are vorbe aspre pentru multe bucăți din muzica corală de azi. Scrisul său l-am tipărit noi anul trecut în revista Biserica Ortodoxă Română din București.
În ce privește muzica corală de la noi, ea a primit cu duiumul bucăți abătute din făgașul nostru, atât ca cuvinte, cât și ca muzică. S-au făcut cu ele greșeli netăgăduite, care trebuiesc îndreptate de acum înainte. Ele însă nu se pot înmănunchea sub categoria “protestantisme”, fiindcă nu au fost săvârșite cu gândul de a lua învățături străine. Sunt greșeli și atât.
Să se bage de seamă însă că e vorba aici de întrebuințat în Biserică, unde trebuie să fim cu grijă. Dar Oastea Domnului își are cântări pentru nevoile ei, nu pentru slujba bisericească. E slobodă să și le aibă, numai, se înțelege, nici aici nu trebuie să lucrăm ca orbii, ci să știm ce luăm. Dar principiul rămâne: pot întrebuința și altceva decât cântările obișnuite. Putem lua de oriunde, numai că trebuie potrivite după nevoile noastre.
Este mai bine însă să nu luăm cu grămada, fără socoteală, ceva prea străin de noi, fiindcă atunci prea suntem în apele altora. De aceea lucrări de acestea trebuie să le facă numai oamenii pricepuți, oameni care își dau seama ce înseamnă a scrie și ce este învățătura bisericească.
Este adevărat că lucrul nostru, bucățile noastre, felul nostru de a ne purta, de a cugeta, de a citi, de a tâlcui nu trebuie să fie ca al sectanților. Pe oameni îi ții cu atât mai departe de aceia, cu cât croiala ta, umbletul tău sunt cu totul altele decât ale lor. Din punctul acesta de vedere, grija trebuie să ne fie mare și să avem dorul de a face prin noi, fără a ne ține ca ologii de gardurile altora.
Din punctul acesta de vedere, împunsăturile Vlădicăi Grigorie vor folosi. Chiar de nu sunt drepte, vor face să deschidem mai bine ochii la ce luăm de la altul și mai degrabă să ne deprindem a face prin noi. Cine va citi mult în Sfinții Părinți ai noștri, în slujbele noastre, se va inspira să lucreze după modele noastre și să sugă din măduva noastră.
Dar călugării, pentru trebuințele lor duhovnicești, nu se mărginesc numai la ce găsesc în cărțile de slujbă. Ei își au cărți de rugăciune ale lor, care au pornit din via lor simțire și din puterea rodirii creștinești.
Răposatul Episcop Gherasim al Romanului a tipărit o carte, Thicara (București, 1900), cu astfel de rugăciuni pentru călugări. Acestea sunt roade proprii, altele decât cele cuprinse în cărțile de slujbă. Deci nu trebuie o osândire, fiindcă aduc cu ele partea vie de lucru statornic și viu în sânul Bisericii.
Negreșit, ceea ce lucrează cineva, un ins sau o ceată, poate avea și greșeli. Le poate avea și Oastea Domnului. Biserica vine și alege ce e bun și înlătură ce e greșit.
Dacă Oastea Domnului a pus între cântările ei una de la Luther, nu e bine nu pentru că ar avea protestantisme într-în-sa, ci pentru că, fiind cunoscută ca a unei căpetenii protestante, poate da pricină de sminteală, a face să se creadă că suge de la protestanți. Dar lucrurile care vin de la protestanți fără a avea în ele ceva protestant nu e păcat a lua. Căci nu tot ce fac protestanții e protestant, ci numai ce poartă pe ele trăsătura principiului protestant.
Aceștia fiind și ei creștini, mare parte din lucrul lor are trăsătura obștească a creștinismului și poate sta tot atât de bine la catolici, la noi sau la altă tagmă religioasă. Numai cele despărțitoare de protestanți nu ne trebuie; dar cele pe care avem la un loc cu ei nu pot să ne păgubească.
Ar zice cineva: “Atunci de ce să nu luăm și de la Luther?”. Răspundem: Nu fiindcă nu ar avea și el destule lucruri bune, ci pentru că fiind prea cunoscut, fiind părintele protestantismului, stârnește neliniște în suflete. Dar în ce privește atâtea alte lucruri luate de la protestanți care se pierd în marea mulțime și nu se cunoaște de unde ai luat, astfel de materiale se pot întrebuința fără temere. Se înțelege, iarăși trebuie s-o spunem: să ia omul care știe ce să ia și de unde să ia.
În materie de metodă a propovăduirii, de pildă, de creștere a tineretului, atâtea se pot lua de la protestanți; și de fapt, se și ia, fără să se bage de seamă. Nu strică.
Arhimandrit Iuliu Scriban, Așa-zisul protestantism al Oștii Domnului, Editura Traian Dorz