Un vizionar de talie universal – evanghelică. Un erou, un profet, un geniu, un martir al lui Hristos. Aceasta este mărturia unuia dintre ultimii martori care l-au cunoscut şi au colaborat cu el.
Om trimis de Dumnezeu, el a trăit poate cu sute de ani înaintea celor de o generaţie cu el. Era ca un munte care privea departe, înainte peste toate muşuroaiele care erau lângă el sau înaintea lui. El a intuit adevăruri pe care nu numai cei din generaţia sa, dar poate că nici cei din câteva generaţii viitoare, nu vor fi în stare să le cuprindă. Ca un descoperitor care vede continente noi acolo unde contemporanii lui cred că este sfârşitul pământului.
El n-a fost niciodată deznădăjduit şi niciodată exaltat. N-a vrut să fie nici stăpânul dar nici robul nimănui, în afară de Hristos, ci liber în Hristos, frate cu toţi, pentru a-l putea simţi fiecare lângă el deşi era atât de departe înaintea tuturor, necunoscând decât două stări. Ori pierduţi în păcat, ori mântuiţi în Hristos. A redus toată propovăduirea Evangheliei în chip genial la aceste două dimensiuni care până la urmă rămân singurele adevărate în faţa vieţii, în faţa judecăţii, în faţa veşniciei.
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, era singura lui pasiune. Dragostea era singura lui patrie. Unde erau aceste două valori veşnice acolo era toată inima sa. Pentru împărăţia acestora s-a ridicat el.
Fără să ţintească pe nimeni, săgeţile cuvântului său au nimerit totdeauna în plin. Şi fără să vizeze direct pe nimeni decât păcatul, toţi cei în care era acest păcat au început să-l urască şi să-l vadă ca pe un vrăjmaş al lor…
…Dar această putere şi har neobişnuit de mari, Dumnezeu le-a pus într-o fiinţă atât de puţină la trup şi într-un trup atât de neputincios încât nu se poate să nu se vadă că însuşi acest lucru era o minune tocmai spre a se vedea că tot ceea ce s-a făcut a fost numai lucrarea puterii lui Dumnezeu şi nu a omului. După cum este scris: Puterea lui Dumnezeu în slăbiciune se adevereşte. (II Cor. 12, 9).
Unde s-a mai văzut un om atât de slab şi totuşi atât de viteaz?
Un trup atât de bolnav şi totuşi să fi lucrat atât de mult?
O viaţă atât de scurtă, de hărţuită, de împiedicată – şi totuşi să fi adus atât de mult rod mântuitor?
Răbdarea lui nu s-a plâns niciodată. Credinţa lui nu s-a îndoit niciodată. Înţelepciunea lui nu s-a înşelat şi temelia lui nu s-a clintit. A fost un „nebun al lui Hristos” – şi de aceea a avut curajul de a spune tot adevărul pe care „înţelepţii lumii” nu-l pot sau nu-l văd. Dar toţi cei care îndrăznesc să vorbească prea deschis, prea limpede şi prea înflăcărat, trebuie să fie mereu prigoniţi şi să sfârșească pe o cruce.
Când trimisul acesta al lui Hristos a spus: nu numărul mătăniilor sau al pomenilor, sau al pelerinajelor…nici formalismul sterp încărcat de superstiţii şi bigotism…nici amestecătura de obiceiuri păgâneşti şi destrăbălarea devenite tradiţie, le vrea Dumnezeu de la noi, ci naşterea din nou, o viaţă nouă predată total în slujba lui Hristos şi trăirea fiecăruia dintre noi în toate virtuţile Evangheliei. Aceasta este voia şi porunca lui Dumnezeu. Şi dacă ne numim creştini, aceasta se pretinde de la fiecare, dar mai întâi de la noi păstorii şi îndrumătorii altora. Acesta şi numai acesta este adevărul, – unul pentru totdeauna şi pentru noi toţi.
Acest adevăr nu i s-a putut răbda, ierta, uita.
…Oricine va veni în Oastea Domnului, dar nu va preţui cum se cuvine şi nu va urma întocmai pe Părintele Iosif, acela va fi un străin. Şi fraţii nu trebuie nici să-l primească, nici să-l urmeze. Adevăratul ostaş nu poate avea alt duh şi altă învăţătură de cum a avut și a crezut el. Părintele Iosif a iubit Biserica şi credinţa noastră strămoşească nu numai ca ostaş al ei ci şi ca preot al ei.
A ţinut totul şi nu a lepădat nimic din adevărurile ei.
A cinstit totul şi nu a dispreţuit nimic, decât păcatul care nu era al ei, ci al oamenilor slabi din ea.
Primului ostaş dintre noi i s-a spus Neemia nu numai pentru că s-a unit total cu poporul lui Dumnezeu ca celălalt Neemia, din Biblie, dar şi pentru că a renunţat, tot ca acesta, la toată slava şi comoditatea pe care le putea avea și el la curtea mai-marelui său. Şi-a luat asupra lui toată primejdia şi lupta numai spre a împlini voia lui Dumnezeu şi nevoile noastre. De aceea puterea lui Dumnezeu a fost cu el şi l-a înzestrat nu numai cu o capacitate atât de mare de muncă dar şi cu un curaj atât de hotărât de a lupta.
Oamenii slabi trupeşte sunt de obicei nişte fricoşi şi retraşi, ca animalele slabe. În faţa primejdiei fug. În faţa mai-marilor se târăsc, se milogesc, se prefac sau se ascund… dar el cu un curaj unic, cu o putere unică s-a împotrivit tuturor „munţilor” lumeşti care îl ameninţau, tuturor fiarelor care veneau împotriva lui, tuturor nefericirilor care l-au încercat.
În suferinţe a muncit, în primejdii a luptat, în ispitiri a vegheat, în răscrucile hotărârilor nu s-a rătăcit de la drumul cel drept, sănătos şi adevărat, oricât a fost de strâmt.
S-a putut despărţi de toţi prietenii dacă aceștia nu mai mergeau pe drumul Oastei, dar nu s-a despărţit niciodată de acest drum pe care i-l arătase Hristos.
Oricine a contat pe el ca pe un prieten s-a putut bizui pe statornicia lui până la moarte. Dar cei pe care a contat el, aproape toţi l-au părăsit.
(…)Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş trimis al lui Dumnezeu rămâne şi prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la Sf. Ioan Gură de Aur, până azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieţi – şi anume doar în câţiva ani din acest răstimp – lucrarea sa a cuprins nu numai toată țara românească, ci s-a răspândit și în toate cele cinci continente ale lumii. Întocmai cum este scris: până la marginile pământului.
Această lucrare n-a creat numai suflete noi, ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă profund nouă nu numai în Biserică ci şi în popor. Toate acestea au început cu el, sau au făcut un salt calitativ uriaş datorită lui.
Oriunde a fost nevoie de o dăruire totală, el a fost acolo. De la munca sa de învăţător şi preot într-un sat de moţi săraci, într-o vreme de primejdie şi lipsuri, până la rugul său de martir pe altarul renaşterii duhovnicești pe toată aria poporului şi a Bisericii noastre, el a fost acolo gata a se dărui fără de rezerve şi fără a socoti preţul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfântă şi necesară a mântuirii semenilor săi. Și pentru slujirea cinstită și curată a Domnului său Iisus cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat sfânt şi rar din care sunt frământaţi martirii şi adevărații sfinţi.
El n-a șovăit niciodată în fața marilor hotărâri, nici n-a socotit prețul jertfei care era de dat.
A pus un legământ în faţa lui Dumnezeu?
Nici o putere din lume, nici o ademenire și nici o ameninţare nu l-a putut face să şi-l schimbe!
A pornit pe un drum?
Nici o ispită și nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stânga din acest drum sfânt!
Pornind în Biserică Mișcarea religioasă a Oastei Domnului, la împotrivirea Bisericii, el n-a ieșit din Biserică spre stânga sectaristă ori spre dreapta formalistă – ca alţii – ci a rămas statornic acolo unde a fost pus de Hristos, ca, la venirea Lui, Stăpânul Sfânt să-l afle tot acolo unde l-a pus la început. Ca pe un ispravnic bun, găsit credincios, adică statornic în lucrul încredințat lui.
Trupul său n-a cunoscut odihna niciodată, ci numai febra creaţiei sfinte și înflăcărate. Din copilăria sa şi până la ceasul morţii sale el a muncit cu aceiaşi dragoste şi putere minunată pentru cauza lui Hristos, desăvârşindu-şi mereu uneltele lui de lucru şi iscodind mereu noi idei şi noi metode pentru un mai mare rod şi folos al slujbei lui Hristos, în care lucra. Toată puterea divină care era în el se prefăcea numai lumină şi căldură pentru noi cei care avem atâta nevoie de ele şi fără de care mulţi dintre noi n-am fi ajuns niciodată să fim atrași la Hristos.
A fost un pitic în trupul său firesc, dar a fost un uriaş în statura lui duhovnicească, în sufletul său, în munca sa. A fost şubred în carnea sa, dar de o putere, de o tărie și de o statornicie fără margini în caracterul său. Nu dormea decât două-trei ore din douăzeci şi patru. Celelalte le muncea scriind cu o grabă, cu o pricepere şi cu o voinţă atât de mare încât într-o jumătate din viaţa sa scurtă, târâtă şi aceea prin operaţii şi tribunale, a realizat cât n-au putut alţii în sute şi poate mii de ani. Scria în pat, scria pe drum, scria pe banca din parc, în tren, în tramvai; totdeauna inspirat, ca şi cum ar fi fost o albie de fluviu pe care apele revărsate abia încap.
Ca şi cum ar fi avut o sută de orizonturi, cunoştea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de ochi, vedea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de inimi, simţea cu toţi. Ca şi cum ar fi avut o sută de creiere, limpezea orice problemă.
Era întotdeauna cu un cap mai mare ca toţi cei din jurul lui, cu un pas mai înainte decât cei care alergau, cu un ceas mai devreme decât cei din frunte.
Toate profeţiile făcute de el s-au împlinit şi nici o prevestire a lui n-a fost dezminţită.
Cu o putere de pătrundere unică, el a limpezit adevărul și a găsit totdeauna cuvântul inspirat pentru a-l înfăţişa înțeles de toţi, ca simplitatea divină a Evangheliei lui Hristos.
Ca un medic desăvârşit el prescria pe loc leacul vindecător la fiecare boală. În anii lui de gazetărie pentru popor, nici o problemă de viaţă nu i-a rămas străină și de nerezolvat. Pana lui ascuţită a ţintit totdeauna drept ca o săgeată sigură în mijlocul şi în miezul lucrurilor. În păstorire sau în educaţie, el va rămâne în toate privinţele un model atât pentru preoţi, cât şi pentru educatorii de orice fel. Un instinct ceresc şi limpede îl călăuzea drept şi sigur în tot ceea ce trebuia făcut. Acolo unde noi, ceilalți, din preajma lui, nu vedem nimic, el găsea comori şi scotea aur.
Ceea ce am admirat însă mai mult la el era puterea de a face el însuşi în primul rând ceea ce îi îndemna pe alţii, putere care ne lipseşte nouă aproape tuturor, aproape de tot.
Am stat şi am lucrat lângă el îndeaproape patru ani, mai ales ultimii patru ani ai săi i-am fost cel mai îndeaproape… Depun această mărturie pentru el, cu mâna pe conştiinţa mea, în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei, încă şi încă o dată, după cum am mai făcut de mii de ori de-atunci, atât în scris cât şi în cuvânt, că omul acesta a fost un mare profet şi un mare apostol al lui Hristos în vremurile noastre, că a fost un geniu, un martir şi un sfânt… Lucrarea făcută de Dumnezeu prin el este o lucrare de inspiraţie divină şi semnele ei sunt cereşti. Ea merge cuprinzând tot mai multe suflete şi popoare, fără a putea fi nimicită de nimeni, pregătind şi grăbind astfel venirea minunatei Împărăţii a lui Hristos Iisus Domnul nostru şi arătarea venirii slăvite a Sa pentru care ne rugăm.
Traian Dorz, fragment din Istoria unei Jertfe, vol. III
