Tu mă-nconjori pe dinapoi și pe dinainte, și-Ți pui mâna peste mine. (Psalmul 139, 5)
Nu știu de ce, fiecare dintre noi ne bucurăm așa de mult să fim înconjurați de dragostea celor din jurul nostru. Tinerii noștri dragi (a căror nuntă o sărbătorim) acum se bucură de ziua de astăzi mai mult, pentru că toți îi înconjoară cu dragoste lor. Și aceasta fiindcă viața lor se află înaintea lor. De aceea, toți îi înconjoară cu dragoste.
Când vine omul în acestă lume, cât este de mititel, toți îl înconjoară cu dragoste, toți îi zâmbesc, toți îl iubesc, toți îl îmbrățișează, îl înconjoară cu dragoste. Dar când omul a trecut, și viața lui rămâne în urma lui, tot mai puțini sunt aceia care îl înconjoară cu dragostea lor. Rămân doar cei mai apropiați. Și când viața s-a scurs aproape întru totul, sunt foarte puțini cei care îi mai înconjoară cu dragoste lor.
Undeva, doi bătrâni, acum când voi cântați la nuntă, ei sunt părăsiți la o margine de sat, dezbrăcați și fără pâine pe masă… O, sărmanii! De ce nu-i mai înconjoară și pe ei cineva cu dragoste?… Ei s-au dus și viața lor este în urma lor. Și poate cei mai apropiați, vor spune: «Apoi mai bine și-ar pune Dumnezeu mila cu ei, ca să nu se mai chinuie pe pământul acesta».
O, frații mei dragi, fiecare dintre noi suntem călători. La unii dintre noi viața este mai în urmă. Voi, tineri dragi, aveți viața înaintea voastră.
Am vrea cu acest prilej să ne gândim la o altă dragoste, despre care ne scrie psalmistul David, în Psalmul 139, 5: ”Tu mă-nconjori pe dinapoi și pe dinainte, și-Ți pui mâna peste mine.”
Așa este dragostea lui Dumnezeu. Dragostea Lui ne înconjoară nu numai înaintea noastră, ci și înapoia noastră. Ne înconjoară și când am trecut și viața ne-a rămas în urmă și nimeni nu se mai gândește la noi… când toți ne dau uitării. Atunci, frate, adu-ți aminte că există totuși o dragoste: dragostea lui Dumnezeu care vrea să ne înconjoare și pe dinainte și pe dinapoi.
Zilele trecute am văzut un copil pe care maică-sa îl învăța să umble. Făcea doi pași și era gata să cadă. Dar așa de fericit și bucuros era când putea să facă doi sau trei pași! Un braț al mamei era înaintea lui, iar celălalt era înapoia. Și fața ei zâmbitoare și plină de dragoste era deasupra lui și zâmbea și veghea.
Va cădea în față? Mâna mamei îl sprijinește și el va cădea pe brațele mamei, și nu va cădea cu fața în foc. Va cădea în spate? Va afla brațul mamei și nu va cădea ca să nu se mai scoale.
O, frații mei dragi, dragostea lui Dumnezeu veghează asupra noastră! Cunoașteți voi această dragoste? Vă puteți voi bucura de ea? Căci vă înconjoară și pe dinapoi și pe dinainte!
În aceste momente poate vor fi mulți care vor spune: binecuvântată să fie dragostea dulce a lui Hristos, căci cu mine așa s-a purtat. De câte ori era să cad, dar Mâna Lui m-a sprijinit și brațele Lui nu m-au lăsat.
Pentru ca să înțelegem mai bine aceste cuvinte, am vrea să ne aducem aminte de Israel. Israel, iubitul lui Dumnezeu, poporul lui Dumnezeu, alesul lui Dumnezeu, acela de care Dumnezeu s-a ocupat atât de mult, pentru că l-a iubit atât de mult – cum v-a iubit și pe frățiile voastre!
Pe Israel Dumnezeu l-a scos din Egipt: hai, fiul meu, c-ai răbdat destul! Ai fost rob de multă vreme și-ai făcut destule cărămizi! Dumnezeul tău și-al părinților tăi și-a adus aminte de tine. Vreau să-Mi slujești Mie! Vreau să-ți dăruiesc o altă patrie, mai bună.
Iar Israel a ascultat glasul lui Dumnezeu, prin trimisul lui Dumnezeu, prin Moise, omul acela iubit cu care Dumnezeu a lucrat împreună. Doamne, fii binecuvântat că-n toate vremile Tu nu ai vrut să lucrezi numai singur, ci Ți-ai luat de aici de jos, dintre noi, oameni ca și noi, cu care ai lucrat împreună și prin care ai călăuzit pe ai Tăi spre Țara cea minunată.
Israel a ieșit din Egipt, iar Dumnezeu era înaintea lor! V-aduceți aminte de stâlpul acela de foc? Și de stâlpul de nor? Pe o parte era lumină, pe cealaltă era umbră. Era dragostea și sfințenia lui Dumnezeu. Puterea și smerenia Lui. În stâlpul acela era Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Era Acela care-l iubea pe Israel. Dumnezeu era înaintea lor…
Înaintea lor era marea, era pustia, erau șerpii cei veninoși, erau canaaniții, erau fii lui Anac, niște uriași pe lângă care Israel spunea: ”noi suntem numai niște lăcuste”.
O, Israele, nu te teme, nu tremura, că înaintea ta merge Dumnezeu! Merge Hristos! Înaintea ta e Acela care te-a scos pe tine din casa robiei. El te înconjoară pe dinainte. Poți să te duci liniștit, Israele! Nu marea sau moartea, nu canaaniții, ci Dumnezeu merge înaintea ta, și apoi vin ei, dușmanii tăi. V-aduceți aminte? Că abia ajunși la Marea Roșie, Stâlpul era înaintea lor, le croia calea. O, binecuvântat stâlp de nor și de foc!
În părțile acelea, nopțile erau friguroase, iar zilele foarte călduroase. Dar noaptea stâlpul acela de foc, care era lumină, îi lumina dar îi și încălzea. O, ce lumină dulce era lumina aceea! Fiecăruia i se părea că era lumina lui. Fiecare putea să spună: lumina mea, Domnul meu, lumina mea. Și Dumnezeu era în nor, și Dumnezeu era în stâlp. Iar ziua când era cald, acel stâlp care noaptea îi încălzea și le făcea lumină, ziua le ținea răcoare. Puteau să se ducă liniștiți pe vremea aceea, măcar că era arșița zilei, căci Dumnezeu era răcoarea lor. Ce răcoare dulce! Ce scumpă a fost umblarea aceea! Ferice de cei ce-o cunosc! Ferice de voi, copii ai lui Dumnezeu!
Din vorbirea fratelui Petru Popa, cu 30 de ani în urmă, la nunta lui Ionatan și Violeta Ille – Sâmbăteni, 1979
Petru Popa (Săucani), Oastea Domnului, anul 2009, nr. 8-9, pag. 27
