Doamne, dar oare care-i Chipul lui Hristos?
Chipul lui Hristos este: Sfinţenia, Ascultarea, Smerenia. El a putut să spună în faţa vrăjmaşilor Lui: “Cine din voi Mă poate învinui că am păcat?”
Sfinţenia
Oare, câţi dintre vorbitorii de astăzi pot spune acest lucru? Spunea cineva odată: “Avem mulţi vorbitori care pot să vorbească în locuri necunoscute, dar între vecinii lor nu pot să spună o vorbă, pentru că imediat îi vor arăta cu degetul: O, tu…, acela care ai furat, care ai zis, care ai trădat, care ai făcut rău”.
Dacă nu-i sfinţenie, în zadar sunt toate celelalte lucruri, Domnul aşa a putut să spună în faţa vrăjmaşilor Lui şi nici unul nu L-a putut învinui că are păcat, pentru că El era fără păcat.
Ascultarea
El a fost ascultător până Ia moarte şi încă moarte pe Cruce. Ascultarea face mai mult decât jertfele.
Tu, care te-ai născut din Dumnezeu şi vrei să ajungi la starea când Chipul lui Hristos să se întipărească pe fiinţa ta până unde ai ajuns tu să asculţi? Până Ia cântare? Până la Biserică? Până Ia adunare?…
Când vom ajunge oare să fim ascultători ca El? Ascultători până Ia moarte! Pentru că au mai fost unii care au spus: “Da, noi ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu ascultăm de oamenii..”
Dar cei care ne-au vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu, nu sunt oameni, ci sunt trimişii lui Dumnezeu, aceştia sunt îngerii lui Dumnezeu. Cine nu ascultă de ei, de Dumnezeu nu ascultă!
Ce groaznic se înşeală rătăciţii care spun că ei nu ascultă de oameni, ci că ei ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu, căci Cuvântul lui Dumnezeu nu-i învaţă să strice Lucrarea, să-i dezbine pe frați, să mintă strâmbând adevărul sfânt, să aducă o altă evanghelie străină…
Ce groaznic şi amar îşi vor primi osânda veşnic şi veşnic, toţi aceia care nu au ascultat de trimişii lui Dumnezeu. Oare cum poţi să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu când calci pe aceia care îţi aduc Cuvântul Sfânt?
Smerenia
Învăţaţi de Ia Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima.
Smerenia, frate dragă! Smerenie îţi cere Hristos! Smerenia este Chipul Lui! Oriunde vezi un suflet smerit, apropie-te de el, roagă-te cu el, iubeşte-l, îmbrăţişează-l, că e Chipul lui Hristos.
Dar unde nu se vede smerenia… Unde este mândrie, unde este îngâmfare, depărtează-te plângând cu lacrimi, că acolo nu e chipul lui Hristos. Pot avea oamenii orice chip, dacă nu au Chipul lui Hristos, nu sunt nimic.
Se spune ca există o pasăre care cânta. Nimic nu face altceva decât numai cântă, cântă, cântă mult. Cântă toată vara, dar ea nu scoate pui. Ca să scoată pui, trebuie durere, trebuie post, trebuie rugăciune, trebuie jertfă. Şi ea atunci îşi pune ouăle în alte cuiburi. Cineva făcea o asemănare, cum o rândunică şi-a aflat în cuibușorul ei câteva ouă în plus. Şi s-a bucurat rândunica că a găsit câteva ouă mai multe în cuibul ei, cum ne bucurăm şi noi când vedem mulţime. Şi biata rândunică, harnica rândunică, curata rândunică, cinstita rândunică s-a pus pe jertfă; şi a trebuit mult post şi multă osteneală până când a trebuit ca din ouăle din cuibul ei să iasă puişorii, să iasă viaţă şi din aceste ouă. S-a bucurat, totuşi, chiar dacă a avut mult de suferi, când a văzut că iese viaţă şi din acele ouă. S-a bucurat… Dar în curând bucuria ei s-a veştejit: puişorii care au ieșit din ouăle străine, nu semănau cu ea. Puişorii care au ieşit nu semănau cu fraţii lor, cu ceilalţi puişori ai rândunicii.
Deşi au fost crescuţi într-un cuib… Deşi au fost crescuți prin jerfa aceleiaşi mame… Deşi au ieşit din aceleaşi lacrimi şi sudori şi rugăciuni… Ei nu au semănat cu ceilalţi puişori. Au fost hrăniți multă vreme, pentru că aveau mereu hrană, aveau hrană din belşug, pentru că biata rândunică mergea de dimineaţa până seara târziu, cu nădejdea că şi puii ei străini vor primi, dacă vor mai primi, când vor creşte chipul rândunicii. Dar pe ce trecea vremea, ei în loc să semene cu rândunica şi cu fraţii lor, se deosebeau tot mai mult şi mai mult… Până când, la urmă, au trebuit să-şi ia zborul pentru că nu se mai puteau înţelege.
Sărmană rândunică, dragă rândunică, scumpă rândunică, curată rândunică fii binecuvântată în veci de Domnul, că şi jertfa ta este ca şi Jertfa Lui. Nu plânge prea mult! Că şi alţii au păţit la fel ca şi tine… Părintele Pavel, părintele Iosif şi încă mulţi alţii, aşteptând să vadă mereu în cei crescuţi, în cei pentru care au dat jertfe şi prin dureri i-au născut, aşteptând să vadă Chipul lui Hristos şi azi şi mâine. Dar mulţi dintre ei s-au înşelat ca şi tine, scumpă rândunică, dragă rândunică.
Dar răsplata ta, scumpă rândunică… Răsplata ta, părinte Pavele… Răsplata ta, părinte Iosife… este la Mântuitorul tău, lângă Mântuitorul nostru, pentru că nicio jertfă nu poate să rămână nerăsplătită. Voi, pe lângă jertfa Lui, aţi pus şi jertfa voastră, ca să naşteţi copii pentru Domnul, ca să poarte Chipul lui Hristos. Duceţi mai departe lupta aceasta şi nu vă descurajaţi, că tot ceea ce aţi dorit, dacă nu pe pământ, se va împlini în veşnicie.
Cât de mult am dori ca şi de la această nuntă binecuvântată să ne întoarcem şi din locul acesta mai asemenea ca Hristos. Să căutăm să se întipărească pe feţele noastre, pe fiinţa noastră chipul curăţiei, al smereniei şi al curăţiei sfinte. Pentru că atunci când va veni adevărata Nuntă, Nunta Mirelui Hristos, ale Cărui Cununi nu se vor mai veşteji niciodată, şi după care dimineaţă nu va mai veni o seară, şi după care tinereţe nu va mai veni o bătrâneţe.
Când vom ajunge la Nunta Aceea, să se poată spună în Cer: “Uite-i pe aceştia, sunt ai lui Iisus! Uite-i cum seamănă cu El! Iată pe feţele lor, pe fiinţa lor Chipul Lui şi semnele Lui!…
Am dorit mult să ne întâlnim aici! Aseară, ne gândeam la voi: “Ce bine-ar fi să fim împreună…”. Şi Dumnezeu ne-a dat şi mai mult decât am dorit.
Dar timpul nostru zboară, timpul nostru trece aşa de repede și visuri rămân din întâlnirile noastre (dar rămân visuri aşa de scumpe şi de dragi, pe care nu le putem uita) și mâine la lucru, oriunde ne-am afla, ne vom aduce aminte cu atâta bucurie și drag de aceste sărbători sfinte. Vă simţim lângă noi şi mergem să ajungem acasă să ne ţinem de părinţii noştri sfinţi, să nu ne abatem de Ia Cuvântul lor, nici Ia dreapta, nici la stânga.
Doamne, de ce e timpul nostru aşa de scurt? De ce sunt numai clipe şi nunţile noastre? Abia ne îmbrăţişăm şi vine o altă despărţire grea… De ce nu e timpul mai lung? De ce nu ţine sărbătoarea ca să nu se mai sfârşească, cum cântăm noi la Biserică: “Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm!”
Să nu ne mai aducem aminte că trece ziua. Să nu ne mai aducem aminte că trebuie să ne întoarcem iar acasă. Să nu ne mai aducem aminte că suntem obosiţi, că suntem flămânzi, să nu ne mai aducem aminte de nimic. Să se oprească iar soarele în loc, ca pe vremea lui Iosua până ce a biruit Israelul, până când va birui Dumnezeul nostru în fiecare dintre noi, până când va ajunge şi în noi să ia chip.
Chipul lui Hristos Dumnezeu.
Petru Popa (Săucani), Oastea Domnului, anul 2011, nr. 6, pag. 6
