Dacă puterea lui Dumnezeu n-ar pune un hotar peste care tăria apei să nu treacă, sau puterea focului să nu se ridice, sau zguduirea cutremurelor să nu-l depașească, sau întinderea groazei să nu se lărgească și pustiirile morții să nu-l treacă, cine li s-ar mai împotrivi? Dar bunătatea lui Dumnezeu a pus acest hotar tocmai pentru a apăra viața, care în orice clipă ar putea fi nimicită fără apărarea Lui.
…Gimnaziul nostru, care a devenit si devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondență cu două licee din Romania (T. Severin și Bârlad). Și azi, noi, care luptăm între viață și moarte, intrăm în corespondență și intimă legatură cu frații noștri de la marele liceu din Iași. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătați față de noi, cei despărțiți în decursul vremurilor, prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget și simțiri”. Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondența cu noi, ca și când ar fi știut că aici dulcea limbă românească și tot ce e român ocupă locul din urmă.
Armele Duhului Sfânt sunt și roadele Lui (Galateni 5, 22). Sunt și virtuțile sufletului credincios dar sunt și puterea lui. Sunt meritul străduințelor noastre, dar sunt și darul lui Dumnezeu.
Când noi ne străduim cu smerenie și sinceritate să aducem aceste roade, Domnul Duhul Sfânt face din ele armele noastre de apărare. Neprihănirea este și o armă de lovire, dar și de apărare (II Corinteni 6, 7). Râvna este un mijloc prin care sufletul capătă nu numai bucurie, dar și roade.
Când munca mea se va sfârși,
mergând spre odihnire,
ce fericit voi auzi
duioasa Ta poftire!
Pe vremea când apostolii predicau Evanghelia Mântuitorului, Grecia, cu capitala ei Atena, era capitala culturală a lumii întregi. Cultura vremilor de atunci era aşa de înaintată, încât ea a rămas până în ziua de azi temelia ştiinţei şi filosofiei. Dar era aceasta o cultură fără Dumnezeu, o cultură ce nu ţinea seamă de dorinţele şi lipsurile sufletului şi de aceea oamenii de pe atunci, cu toată cultura, nu erau fericiţi. Lumea era plină de frământări sufleteşti şi filozofii căutau un reazem sufletesc. Prin ajutorul minţii lor, filozofii ajunseseră a înţelege că este şi trebuie să fie un altfel de Dumnezeu de cum erau idolii lor ciopliţi din piatră şi metal. În căutarea acestui Dumnezeu şi în cinstea lui, atenienii ridicaseră şi o biserică pe care scria „Necunoscutului Dumnezeu“.
Chipul de mai jos arată o întâmplare istorică în cartea prorocului Daniel.
Împăratul Baltazar a făcut odată un chef mare, cu o mie de invitaţi. Câte prostii nu face omul la chefuri şi beţii!
În toiul chefului, Baltazar a poruncit să i se aducă vasele cele sfinte din templul (biserica) Ierusalimului, să bea vin din ele. „Şi au adus vasele cele sfinte, de aur şi argint, şi a băut dintr-însele împăratul şi boierii lui şi ţiitoarele Iui cele ce se culcau cu el şi lăudau pe dumnezeii cei de aur şi de argint, şi de aramă, şi de fier, şi de lemn şi de piatră”… Dar în acel ceas, o mână s-a ivit, care a scris pe perete vorbele: ,,Mene, Tekel, Fares”.
Dumnezeu îngăduie în multe împrejurări ca această credinţă adevărată şi apostolică în El să fie războită, în timp ce lasă nepedepsite ereziile şi idolatria. De ce oare? Ca să afli despre neputinţa celor care nu sunt stânjeniţi şi se pierd de la sine, şi ca să cunoşti puterea credinţei care, deşi este războită, se înmulţeşte prin mijlocirea celor care o prigonesc.
Mai întâi de toate-ncepe-ți
ziua ta cu Dumnezeu,
atunci calea ta întreagă,
El te va-nsoți mereu.
Singur Dumnezeu cunoaște
câte pot să vină az’
– mulțumește-I totdeauna
când te scapă de-un necaz.
Chipul de mai jos ne arată cunoscuta istorie din Biblie când Faraon a visat visul cu cele şapte spice şi şapte vaci slabe care le-au înghiţit pe cele grase şi tot slabe au rămas. Nimeni nu i-a putut tâlcui acest vis, decât Iosif, alesul Domnului, care a spus că visul înseamnă o foamete mare de şapte ani peste ţara şi împărăţia Egiptului. La sfatul lui Iosif, Faraon a strâns magazii de grâu pentru anii de foamete… (Citiţi pe larg această istorie în Biblie, la Cartea Genesa, cap. 41)
Biblia ne spune că Adam a avut doi copii: unul bun (Abel) şi unul rău (Cain). Urmaşii lor încă au fost tot aşa. În locul lui Abel cel omorât, Dumnezeu îi dete lui Adam pe Set şi urmaşii lui, Enos şi Lameh, care erau buni ca şi Abel şi „umblau după Dumnezeu” (Facere 5, 24). Ei se chemau „fiii lui Dumnezeu”, în deosebire de urmaşii lui Cain, care erau tot răi ca şi tatăl lor.
