În viaţa omului vin dureri şi amaruri aşa de grele, că-i este peste putinţă să le înghită. Da, omul poate răbda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate să rabde!”, cu toate că nu poate răbda chiar peste măsură, dacă nu are şi anumite proptele care-l feresc de prăbuşire. Prin singurele lui puteri nu poate răbda prea mult.
De la o vreme se prăbuşeşte. Dovadă sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi că omul n-a mai putut răbda. Vine o clipă când i se pare peste putinţă să mai înghită amarul şi atunci îşi taie singur firul zilelor lui.
Acelaşi om însă poate foarte mult, mai mult decât îşi poate închipui cineva, când se sprijină pe credinţa în Dumnezeu. Atunci omul acela ajunge o minune. Dacă ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, găsim că fiul său cel mai mic, după firea omenească, s-a înfricoşat de moarte şi a spus că primeşte să-şi lepede legea sa creştinească. Dar la cuvântul tatălui său, îndată s-a ridicat în el puterea credinţei şi a mărturisit că vrea să moară creştin.
Care a fost puterea care, de la o clipă la alta, a alungat temerea şi a trezit în el puterea bărbăţiei? Numai credinţa creştinească. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii bărbaţi ai credinţei din trecut: „Sfinţii prin credinţă au biruit împărăţii… au dobândit făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, au fost tari întru slăbiciune, tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor în fugă” (Evrei 11, 33-34).
Marea greşeală a omului a fost că s-a rupt de puterea lui Dumnezeu. A făcut aceasta pentru ca să fie mai slobod în păcatele lui. A iubit păcatul şi de aceea s-a simţit stingherit de fiinţa lui Dumnezeu. Din pricina aceasta, i-a fost ca mare bucurie vorba bârfitorilor că nu este Dumnezeu. Dar, lepădând pe Dumnezeu, a rămas în prada lui, a rămas în voia păcatului, a rămas o biată fiinţă neputincioasă. Nu mai avea cu el izvorul puterii şi s-a prăbuşit întru neputinţă. Dumnezeu îi era spre ferire şi tărie. A crezut că prin aceasta i se răpeşte dulceaţa vieţii, dar a căzut în robia pe care n-o bănuia.
Când, spre norocul lui, simte într-însul din nou boldul credinţei, atunci se socoteşte la liman, atunci înţelege ce-i aducea credinţa, atunci cunoaşte că are în ea o putere negândită şi abia atunci cu adevărat se simte stăpân pe el.
Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu nu-i era spre încătuşare, ci spre scăpare dintr-o robie grozavă. Omul, dacă a gustat păcatul, vede că acesta îl macină, că nu-i dă linişte, că-l rostogoleşte la vale, spre pieire. Chiar de nu se poate scutura de el, vede că nu-i a bine. De câte ori păcătosul, în clipe de potolire, o mărturiseşte!
Deci adevărata slobozenie a omului este numai atunci când el atârnă de Dumnezeu. Atunci merge în cărarea dreaptă a fiinţei lui, fiindcă omul este de la Dumnezeu.
Arhim. Iuliu Scriban, «Lumina Satelor», anul 1934,nr. 34, pag. 1
