Noi am isprăvit cu ce aveam de spus privitor la judecățile rostite de Vlădica Grigorie asupra părintelui Trifa. Îmi pare bine totuși că P.S. sa încheie cu laude asupra lucrării acestui preot. Pentru cât face sfinția sa, i se cuvenea această recunoaștere. Prea sfinția sa i-a mărturisit-o și mai înainte. Cum ne dumirim atunci că-l ia la forfecat acum? Eu cred că prea sfinția sa s-a lăsat târât de vorbele care se aud ici și colo despre părintele Trifa.
Astfel de vorbe le aud și eu. Dar de ce să mă potrivesc eu la ce spune altul și să nu privesc cu ochii mei? Cine este căpetenie, nu se mulțumește să-i spună altul, ci trebuie să lucreze cu judecata sa proprie.
Mie nu-mi pare bine că a trebuit să scriu aceste rânduri. Nu-mi pare bine să fiu în fața preoțimii ca unul care foarfecă pasul unui Vlădică, fiindcă în Biserică trebuie disciplină și vlădicii trebuie ținuți în toată cinstea și înălțimea. Dar judecând ce e mai rău și ce e mai puțin rău, m-am socotit că mai mare pagubă ar fi să tac. “Dacă părintele Trifa, mi-am zis, de la o vreme se va scârbi de atâta hărțuială și va lăsa Oastea Domnului să se risipească? Ar fi atunci păgubită Biserica. Am fi lipsiți de o Lucrare așa de însemnată ca aceasta.” De aceea, cu toată părerea de rău de a discuta în contradictoriu cu un vlădică, e mai bine totuși să nu tac. Din dorul de a vedea viață și muncă în Biserică, de aceea am scris. Vlădica Grigorie să ia în seamă acest gând cinstit al meu și să nu fie mânios pe mine că am pășit împotriva scrisului său. Și am să-i dau o pildă despre ce mult lipsim cu toții de la unele datorii și ce noroc este că avem pe părintele Trifa.
Mă rog, nu era o măsură a Sfântului Sinod ca, în cea dintâi duminică din iunie, în fiecare an, să se serbeze Ziua Înfrângerii? Trebuia să se facă în această zi propagandă împotriva beției. S-a făcut anul trecut, s-a făcut acum doi ani, dar anul acesta s-a uitat de ea. Nici societatea Temperanța n-a mai stârnit lumea, a adormit.
Ei, vedeți cum uităm! Tocmai acest capitol atât de dureros, pentru care s-au făcut în anii trecuți atâtea strigări ca să fim treji, de data aceasta a rămas cu scoarțele închise.
N-am fost la datorie. Am uitat, am adormit. Nu este un noroc deci că a mai rămas un părinte Iosif care n-a adormit și duce această luptă?
Iată pentru ce eu n-am putut să tac. N-am voit să las pe cel drept părăsit. Acest bărbat care a suferit de grea zăcere a bolii, care trebuia sărbătorit când Dumnezeu l-a sculat de pe patul suferinței sale, când El ni l-a dăruit din nou, se cuvenea să nu fie primit cu ocări, ci cu glasuri de urări de bine și de sănătate și să-l țină Dumnezeu înainte sănătos la un lucru, care, lăsat pe mâinile noastre, uite că se uită.
Acum doi ani, părintele Trifa scria în Lumina Satelor (24 iulie 1929): “Mulți critică Lumina Satelor și Oastea Domnului. Păi, noi nu știm să fi făcut vreo altă crimă, decât atât, că ne-am silit și ne silim să aprindem toate luminile din Biserică”.
Așa este, și fiindcă eu văd că nu sunt mulți cei care aprind luminile și că uneori vine ceasul ca ele să fie aprinse (duminica I din iulie) și ele rămân stinse, mă bucur de părintele Trifa și ca și în alte dăți, n-am voit să-l las fără apărarea mea.
Arhim. Iuliu Scriban, Așa-zisul protestantism al Oștii Domnului
