Cu cât găseşte cineva scris numai în ziarele dintr-o singură zi, dobândeşte atâta maldăr de fapte pentru a se îngrozi de ameninţarea păcatului, încât nu-i trebuie mai mult. În adevăr, găseşti că, din pricina beţiei, din pricina poftei de a nu sta acasă, ci de a petrece afară, din pricina dragostei vinovate, din pricina neplăcerii de a munci şi mai bine a fura, se petrec atâtea răutăţi, încât nu-ţi mai trebuie dovadă mai grozavă despre pustiirea şi nefericirea pe care păcatul le aduce în lume.
Unele povestiri se întind în ziare mai multe zile de-a rândul. Aşa este acum cea cu înşelătorul de la Bârlad, care a voit să păcălească o societate de asigurare din Belgia, că ar fi murit careva din familie, iar el să ia banii cu care se învoise să aibă ajutor la întâmplare de moarte. În loc de om, a înmormântat un sac cu nisip. Fapta s-a aflat, iar acum ziarele tot scriu despre aceasta.
Vedeţi ce i-a dat în gând netrebnicului? Dobândise o mare moştenire de la rudele lui din Belgia. Aceasta îi ajungea pentru toate blestemăţiile lui. Ce mai avea nevoie să umble şi cu înşelăciunea? Cu toate acestea, ticăloşia îi intrase în sânge.
Cheltuise mai înainte toată averea soţiei sale. Acum îi venea o nouă avere, prin moştenire. Totuşi mai râvnea şi la cea prin înşelăciune. Când citeşti viaţa acestui om, M. N., te ia groaza. Ce nevoie să-ţi croieşti un trai care să fie un blestem pentru toţi? Ce plăcere numai să ticluieşti la socoteli pentru a minţi şi a înşela?
Totuşi vezi oameni cu viaţa croită atât de strâmb. În loc de a se mulţumi cu puţinul pe care-l au şi cu care se poate trăi foarte bine, ei nu şi nu. Nu se lasă până ce nu fac câte una boacănă, prin care ziarele ajung a vorbi de ei!
Aşa aceasta, aşa altele. Numai din setea de a petrece cât mai dezmăţat, numai din lipsa rânduielii, oamenii aceştia ajung atât de turbaţi, adevărate fiare sălbatice, care îngreuiază viaţa oamenilor de treabă.
În aceeaşi foaie din ziarul «Cuvântul» unde se citeşte pe larg povestea acelui netrebnic de M. N., iată alta, a altor netrebnici: o biată fată de 8 ani, ucisă din pricina poftei ticăloase a unei vitrege. Of! Soţiile vitrege! Ce latură netrebnică mai sunt şi ele în viaţa oamenilor! Tatăl fetei a bătut‑o pe biata copilă până a omorât-o. Lucrul s-a petrecut la Brăila.
Iată dragostea netrebnică unde duce. Aceea nu era soţie bună, era numai ţiitoare a bărbatului. Aşa, şi nu voia să aibă lângă omul ei pe copila cea bună din căsătoria adevărată. Acel netrebnic îşi urgisea odrasla lui din buna legătură a căsătoriei, numai din pricina dragostei vinovate către acea ticăloasă.
Tot în ziarele din ziua de azi se mai găseşte una: povestirea care a fost zilele trecute despre E. L., care a alergat cu revolverul, prin str. Sărindar din Bucureşti, după o femeie cu care trăise, ca s-o silească să meargă cu el. Dragoste cu sila! Acum ziarele povestesc că acesta e un nărăvit, că a mai făcut isprăvi de felul acesta, că a ciopârţit-o cu briciul pe o altă femeie, mai înainte. A fost sub judecată, dar judecăţile noastre i-au dat drumul şi acum el îndrăzneşte a doua oară. Tot din dragoste vinovată şi aceasta.
Altă ispravă, care a stat mai multe zile prin ziare, a fost cea a lui Tata Moşu, hoţul poreclit cu acest nume. Deşi e numai de 30 şi ceva de ani, avea la socoteala lui peste 50 de hoţii, iar acum era cercetat pentru o ucidere care, tăgăduită o vreme, până la urmă s-a dovedit că tot el o săvârşise. Aşa tânăr şi atâtea hoţii! Ce plăcere şi aceasta! Să trăieşti viaţă de fugar, să nu iubeşti a fi un om aşezat!
Iată, în goană de câteva zile, câte fapte s-au purtat prin slova ziarelor! Dacă e vorba însă de cele mai mărunte, Doamne! Numai într-o zi afli destule. Şi atunci trebuie să-ţi zici: Uite cum trăiesc oamenii! Uite în ce chip păcătos îşi orânduiesc unii viaţa! Când te uiţi însă la toate acestea, îţi ajunge să vezi ce mari grozăvii săvârşeşte păcatul şi ce faptă fără de minte este să-ţi croieşti viaţa pe o asemenea temelie!
Dar totuşi cineva ar putea să se întrebe: „Dar bine, toţi netrebnicii aceştia nu sunt oameni proşti; dovadă că ticluiesc hoţiile lor cu atâta chibzuială; de ce nu văd ei că merg la prăpăd, la mormântul ocnelor?”.
Ei, de văzut văd ei, dar uite că în sufletul lor este cineva mai mare decât mintea. I-au dat drumul să se cuibărească în suflet şi acum a rămas stăpân. Acest cineva este pofta. Toţi nărăviţii şi toţi ticăloşii nu sunt altceva decât mari pofticioşi. Pe dânşii îi prinde gustul păcatului de a trăi în anumit chip. Păcatul ajunge aşa de copleşitor, că mintea nu mai are putere să-l alunge.
Nu mai rămâne atunci decât una singură, cu care pot lupta: credinţa în Dumnezeu şi rugăciunea. Dacă toţi aceştia ar avea o cât de mică scăpare să se roage, să iasă de sub vraja păcatului, s-ar mântui de pacostea dată peste ei. Nu ajunge mintea, dar ajunge puterea lui Dumnezeu. Omul care se roagă nu mai este singur, [nu] este numai cu puterile lui; este cu puterea lui Dumnezeu.
De aceea s-a văzut şi minunea aceasta că mulţi păcătoşi căzuţi pe povârnişul a grele păcate, dacă au dat peste un tovarăş care să le grăiască tăios către sufletul încătuşat, dacă acela a putut turna în ei şi altă simţire, dacă au deschis portiţa către Dumnezeu – s-au scuturat de vrajă şi au scăpat.
Este oare aceasta o noutate pentru mulţi? Dar câte astfel de povestiri nu se află cuprinse în cartea „Intraţi în Oastea Domnului”! Câte mărturisiri nu se găsesc acolo despre oameni care odată erau în mrejele beţiei ori ale altor păcate, iar apoi s-au scuturat de ele ca de nişte solzi care le acopereau ochii!
Oare spune vreunul din ei că a scăpat prin puterile lui singur? Nu, ferească Dumnezeu, ci prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, prin îndemnul vreunui frate care i-a adus Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin intrarea în bunele şi sfintele tovărăşii. Aceştia deodată au simţit că li se face lumină şi s-au slobozit de vraja păcatului în care se aflau.
De aici se vede ce mare datorie avem de a duce Cuvântul lui Dumnezeu la fraţii noştri, de a-i chema la adunările noastre, de a-i face să citească citirile noastre, de a ne ruga împreună cu ei, de a-i face să simtă fericirea de a nu mai fi robi păcatului.
Suntem oastea luptei pentru noi şi pentru alţii şi de aceea pe dreptate acestei tovărăşii i se cuvine numele de Oastea Domnului.
Arhim. Iuliu Scriban, «Lumina Satelor», anul 1932, nr. 41, pag. 1
