Astfel, într-o dimineaţă de la începutul lunii mai 1960, se făcu din nou mare zgomot pe sală. Glasuri, uşi, paşi, zgomote… toate arătau formarea unui alt lot pentru munci.
În sfârşit, uşa se deschise. Mă auzii strigat afară cu tot bagajul. Şi încă un frate. Şi încă unul…
– Daţi-i drumul imediat jos pe sală!
Din toate camerele, pe toate coridoarele venea o mare şi grăbită mulţime de oameni speriaţi, pe care strigătele şi pumnii gardienilor îi alungau pe coridoare şi scări jos, în marele hol de la intrare.
M-am uitat ars de dor şi încălzit de speranţe, să-mi regăsesc fraţii…
Într-adevăr, iată-l pe Cornel de la Simeria, iată-l pe Moldoveanu de la Sibiu. Pe Fănică şi Cornel de la Timişoara, Vasile de la Petrila, Ion de la Vurpăr. Şi alţii. Şi alţii…
Ne-am luat de mâini, ca să nu ne despartă valurile noi care veneau împinse de strigătele şi de pumnii gardienilor. Oriunde vom fi duşi, voiam să mergem împreună, să nu ne mai despărţim.
Se făcuse un aşa zgomot de bucurie printre noi, fiecare căutându-şi, strigându-şi, îmbrăţişându-şi pe cineva dorit, încât loviturile gardienilor nu puteau face prea multă ordine.
Fiecare se temea să nu fie despărţit prea repede de cei întâlniţi prea după mulţi ani. Nimeni nu ştia unde va fi dus şi ce se va întâmpla cu el. Aşa că fiecare dorea să aibă şi să ţină lângă el pe cel apropiat… Bucuriilor noastre nu le prea păsa de pumnii şi de strigătele gardienilor.
În bucuria cea mare că l-am regăsit pe fratele Cornel, nu ştiam ce să ne mai întrebăm mai întâi unul pe celălalt. Şi nu mai ţineam seama nici noi prea mult de ordinele celor ce umblau printre noi strigând şi lovind.
Fără să ne dăm seama, dintr-o dată apăru lângă noi căpitanul, directorul închisorii.
Cum vorbeam cu fratele Cornel, un pumn mânios văzui venind pe neaşteptate spre ochii mei. Într-o clipită îmi ferii capul.
Bietul frate Cornel însă nu se putu feri! Şi pumnul mânios îi căzu cu toată greutatea în ceafă, clătinându-l.
Mă duru cum mi s-ar fi dat mie zece.
– Dragul meu frate Cornel, de ce m-am ferit? Acest pumn trebuia pe mine să mă lovească… Şi te-a lovit pe tine!…
L-am sărutat cu lacrimi, ca să uite pumnul dureros.
Pentru noapte am fost înghesuiţi grămadă într-o cameră mare, câte şase pe două paturi. M-am întins de-a curmezişul paturilor, între Moldoveanu şi Cornel şi am dormit doar câteva frânturi printre toate câte ni le-aveam de spus unii altora, după tot ce trăisem despărţiţi.
Ajunsesem acum cu alţi fraţi. Trebuia să începem iarăşi verificarea conştiinţelor noastre. Spre a ne vedea cum am trecut prin încercarea focului şi ce s-a lămurit în noi din tot ce fusese nebulos şi amestecat înainte.
Era nevoie să vedem mai departe cât se limpezise ceea ce trebuia să se limpezească bine. Acesta era de fapt adevăratul rost al tuturor acestora.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 398
