Era în primăvara anului 1936… Părintele Iosif se simţea ceva mai bine… Era o zi frumoasă.
– Dragă Dorz, îmi zise părintele. E timpul frumos, vino să mergem până la tipografie.
– Bine, părinte, iată-mă, sunt gata. Să iau corecturile gazetei!
– Ține-mi haina şi dă-mi bastonul.
Încet, am pornit pe jos, împreună, în sus spre tipografie, pe străzile înguste şi întortocheate, către urcuşul Primăriei cum era pe atunci.
Mergeam povestind despre tot ce se petrecea cu Lucrarea Domnului şi cu noi în zilele acelea. Deodată, tocmai când coteam pe o stradă în locul cel mai strâmt, cine apare în faţa noastră, venind din cealaltă parte?…
– Părinte, iată-l pe Secaş! îi şoptesc eu, surprins neplăcut.
Bietul Secaş, văzându-ne, era gata să întoarcă înapoi. Dar nu mai avea încotro. Veni şi el spre noi…
– A, părintele Secaş, zise grăbit şi liniştit omul lui Dumnezeu, mergând spre el. Secaş era palid şi încurcat. Ce surpriză! De atâta vreme nu te-am văzut! Ce mai faci?
Nici o umbră de mustrare sau de răceală nu era în glasul lui bun, gata totdeauna să fie binevoitor.
– Slăvit să fie Domnul! zise tot încurcat şi palid Secaş, omul cel care îl ataca atât de josnic pe părintele în fiecare număr de foaie. Ce să fac, Părinte Iosife, iată, cu necazurile mele.
– Ce necazuri?
– Cu soţia am un mare necaz… Şi îşi povesti, ca într-o spovedanie tristă, nişte necazuri, nişte dureri ale lui familiale.
– Sărmanul, îi zise compătimitor părintele… şi începu să-l mângâie, să-l sfătuiască, să îl încurajeze cu atâta milă şi înţelegere cum ar fi avut în faţa sa pe unul din cei mai buni prieteni, nu pe cel mai înverşunat şi mai nevrednic dintre vrăjmaşii săi.
Când ne-am despărţit, i-a dat mâna cu bunătate şi i-a zis, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic între ei:
– Slăvit să fie Domnul!
Eu mergeam în tăcere alături de părintele care păşea încet, sprijinindu-se în bastonul lui cu mâner întors… Nu puteam înţelege cum a putut fi atât de binevoitor şi de blând cu acest om pe care, după faptele lui, eu îl consideram un monstru, un iudă, un cel mai mare răufăcător şi pe care Părintele Iosif trebuia să-l fi repezit după cum merita.
– Ce zici, dragă Dorz? mă întrebă într-un târziu.
– Nu înţeleg, părinte, cum aţi putut să vă purtaţi chiar aşa cu el?
– Vei înţelege tu mai târziu, îmi zise cu bunătate părintele. Eu nu pot fi altfel decât aşa…
Da, el n-a fost ca noi, ceilalţi. El a fost ca Dulcele său Mântuitor Care, şi când era legat, i-a zis vânzătorului Său: „Prietene!”…
Aşa era acest om al lui Dumnezeu!…
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 288
