Se-nvârtea în jurul flăcării aprinse
şi-i plăcea ispita de-a se-apropia,
lanţul voluptăţii-l atrage spre flăcări
ca răcoarea apei rândunica-n zbor.
Îl alung cu milă să se-ndepărteze,
dar a zecea oară s-a întors din nou;
se trezise-ntr-însul patima cea oarbă
care ne-nfrânată, duce-n veci la foc.
Îl lovesc –
zadarnic: patima-i mai tare
chiar şi decât frica
– şi-ntr-o clipă rea,
poate chiar în ciuda piedicilor mele,
el se-aruncă-n para focului râvnit.
… Ce-a rămas dintr-însul astăzi e-o ruină.
– Căci sunt rari acei ce se-nfrânează când
neopriţi, pot face ceea ce n-au voie…
– De aceea-i plină lumea de ruini!
Traian Dorz, din Cântarea roadelor
