Dumnezeu când a dat făgăduinţa – Traian Dorz

Meditaţii la Apostolul din Duminica a IV-a a Postului Mare

Întreg cuprinsul acestui apostol ne înalţă de la cel dintâi cuvânt al său şi până la cel din urmă în chip cutremurător în faţa Domnului Dumnezeu şi primul său cuvânt este Numele Sfânt al lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel, care a scris această pericopă în cuprinsul epistolei către Evrei, doreşte ca de la început şi până la sfârşit să-L avem înaintea noastră pe Domnul Dumnezeul nostru drept exemplu de sfinţenie, de credincioşie şi de muncă, pentru ca şi noi să tindem mereu spre realizarea acestor înalte virtuţi, după pilda Lui.

Prin aducerea în Noul Testament a faptelor şi cuvintelor din Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu doreşte nu numai să ne înveţe că El este Acelaşi, ieri, azi şi în veci, al Cărui Cuvânt nu se schimbă de la o vreme la alta, ori de la o vârstă la alta, ori de la o naţiune la alta. Ci acest Cuvânt este o Lege la fel de sfântă, la fel de însemnată şi la fel de necesară pentru toţi oamenii din toate vremurile, din toate neamurile şi din toate stările lor. Aşa fiind Dumnezeu faţă de noi totdeauna, înseamnă că şi noi trebuie să fim tot aşa atât faţă de El, cât şi faţă de Legea aceasta a Lui, pe totdeauna. Că nimănui dintre noi El nu ne dă o altă Lege decât pe cea pe care a dat-o de la început, pentru ca nimeni să nu poată spune că el este scutit de a o împlini.

Când Domnul Dumnezeu a dat Legea Sa, se spune că vocea Lui a răsunat în şaptezeci de limbi… Atâtea neamuri erau atunci pe pământ. Fiecare popor a auzit în limba sa aceeaşi poruncă. N-a auzit-o numai un singur popor, pentru ca să nu se spună că doar acesta este dator s-o ţină. Ci a auzit-o fiecare neam de sub cer în propria sa limbă, pentru ca fiecare să aibă nu numai harul de a o auzi pe înţelesul său, ci şi datoria de a o ţine întocmai aşa cum numai lui i-ar fi fost dată.

Când Duhul Sfânt, la pogorârea Sa şi la întemeierea Bisericii lui Hristos, în Ziua Cincizecimii, a adus Legea cea şi mai nouă a Iubirii şi Porunca cea şi mai mare a mântuirii prin Sângele şi Evanghelia lui Hristos, această Veste Dumnezeiască a răsunat în toate limbile de sub cer, după cum este scris în Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 5. De ce în toate limbile de sub cer şi de ce fiecăruia în limba lui? Pentru ca fiecare să audă cu urechile sale, în limba sa în care s-a născut, lucrurile minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2, 5-12). Toţi se minunau şi fiecare se întreba: Ce va să fie asta? Apoi asta va să zică: Dumnezeu ne-a vorbit fiecăruia în limba noastră. Ne-a dat fiecăruia exemplarul original din porunca Lui, pentru ca fiecare să ne simţim în aşa fel obligaţia de a o asculta şi împlini, ca şi cum tocmai lui şi numai lui i-ar fi fost dată această poruncă.

Limbile sunt în continuă formare şi popoarele sunt în continuă înmulţire. Dar îndată ce se naşte un popor şi se formează o limbă, Domnul Dumnezeu are grijă să-i trimită şi lui Cuvântul Său în propria sa limbă. Azi se tipăreşte Biblia în atâtea mii de limbi şi dialecte câte popoare mari sau mici se află acum sub cer. Vocea lui Dumnezeu răsună şi astăzi în fiecare limbă, dar dă aceeaşi poruncă, pe care este la fel de dator s-o ţină fiecare.

O, cât de minunat este acest lucru, dar şi cât de cutremurător!

Fiul meu şi sufletul meu, şi nouă ne-a vorbit vocea lui Dumnezeu şi ne-a vestit în chiar limba noastră lucrurile Sale minunate… Noi le-am înţeles bine şi, prin urmare, avem sfânta şi fericita, aspra şi dulcea datorie să le împlinim întocmai aşa cum chiar nouă şi numai nouă ne-ar fi fost date.

O, Sfinte Duh al ascultării şi împlinirii, ajută-ne!

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 2