Despre creșterea copiilor (V) – Sf. Ioan Gură de Aur

“Erau iarăși doi frați, și tot așa, unul mai în vârstă și altul mai tânăr. Cel mai în vârstă se ducea la vânătoare, iar cel mai tânăr stătea pe lângă casă.”

Această povestire este cu mult mai plăcută decât cea dintâi pentru că are mai multe peripeții, și frații erau mai în vârstă.

“Acești doi frați erau și gemeni. De când s-au născut, mama iubea pe cel mai mic, iar tatăl, pe cel mai mare. Acesta își petrecea vremea mai mult pe ogoare, pe când cel mai tânăr stătea acasă. O dată tatăl, când a îmbătrânit, a spus copilului pe care-l iubea: Pentru că am îmbătrânit, fiule, du-te și pregătește-mi un vânat, adică, prinde-mi o căprioară sau un iepure, adu-mi-l și frige-l, ca să mănânc și să te binecuvintez. Celui mai mic nu i-a spus așa ceva. Mama a auzit cele spuse de tatăl. A chemat pe fiul cel mai mic și i-a spus: Fiule, pentru că tatăl tău a poruncit fratelui tău să aducă vânat ca să mănânce și să-l binecuvinteze, ascultă-mă. Du-te la turmă, ia niște iezi tineri și frumoși și adu-mi-i, iar eu voi face din ei o mâncare așa cum îi place tatălui tău. Tu îi vei duce să mănânce ca să te binecuvinteze. Tatăl avea vederea slabă din pricina bătrâneții. După ce fratele cel mai tânăr a adus iezii, mama i-a gătit. A pus mâncarea pe o tăblie și le-a dat fiului celui mai tânăr, care le-a dus tatălui său. L-a îmbrăcat și cu piei de capră ca să nu-l cunoască, deaorece el era fără păr, pe când fratele său era păros; așa putea să-l ascundă ca să nu cunoască tatăl înlocuirea. Și așa l-a trimis la tatăl lui. Tatăl, închipuindu-și că este fiul lui cel mai mare, a mâncat și și-a binecuvântat fiul. Mai târziu, după ce dăduse binecuvântarea, a venit și fiul cel mai mare și i-a dat vânatul. Când a aflat cele întâmplate, a început să se vaite și să plângă.”

Vezi câte foloase se nasc din această povestire? Nu spune toată povestirea, căci vezi câte învățături folositoare poți scoate din ea. În primul rând copiii vor respecta și vor cinsti mult pe părinții lor când văd cât de căutată este binecuvântarea acestora. Vor prefera să ia nenumărate lovituri decât să fie blestemați de părinți. Dacă poveștile băbești pun atâta stăpânire pe sufletul copilului, încât își închipuie că sunt adevărate cele povestite, cum oare n-ar pune stăpânire pe sufletul lui și nu l-ar umple de multă teamă, când i s-ar spune istorisiri cu totul adevărate?

Tot din această istorisire vei mai scoate învățătura că trebuie să disprețuim pântecele, lăcomia pântecelui. Povestește-i și acea parte a istorisirii, că cel mai în vârstă n-a avut nici un folos de pe urma dreptului de întâi născut, căci din pricina neînfrânării pântecelui și-a vândut dreptul de întâi născut.

Mai târziu, după ce copilul a înțeles bine această povestire, îi vei cere iarăși, în altă seară: “Spune-mi povestirea cu cei doi frați!” Dacă va începe să o spună pe cea cu Cain și Abel, oprește-l și spune-i: “Nu ți-o cer pe aceasta, ci pe aceea cu ceilalți doi frați, în care tatăl a dat binecuvântarea.” Dă-i un fragment din ea ca să-și aducă aminte, și nu-i spune încă numele fraților. După ce-ți va istorisi tot ce i-ai spus, continua și spune: “Ascultă ce s-a mai întâmplat. Fratele cel mai în vârstă căuta iarăși, ca și în povestirea de mai înainte, să omoare pe fratele său și aștepta moartea tatălui lor. Mama a aflat de gândul lui și temându-se l-a trimis în altă parte pe fiul cel mai tânăr.”

Deși înaltele idei cuprinse în această istorisire depășesc puterea de înțelegere a copilului, totuși, cu oarecare îngăduință, pot fi vădite și în mintea fragedă a copilului, dacă vom ști cum să exploatăm tâlcul. Deci îi vom grăi așa: “Acest frate a plecat și a ajuns într-un loc unde nu avea cu el nici un om, nici servitor, nici îngrijitor, nici pedagog și nici pe altcineva. Când a ajuns în acel loc, s-a rugat și a zis: Doamne, dă-mi pâine și îmbrăcăminte și mântuiește-mă!” După ce a rostit aceste cuvinte, de supărare a adormit. Și a văzut în vis o scară întinsă de la pământ până la cer; îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau pe ea; Însuși Dumnezeu stătea în vârful ei. Și a grăit către Dumnezeu: Binecuvintează-mă! Și l-a binecuvântat și i-a pus numele Israel.

La timp potrivit mi-a venit în minte o altă idee, prilejuită de schimbarea numelui lui Iacov în Israel. Care este aceasta? Putem sădi râvna pentru virtute în copii chiar prin numele ce-l poartă. Nimeni să nu se grăbească să dea copiilor numele strămoșilor: al tatălui, al mamei, al bunicului, al străbunicului, ci să le dea lor numele drepților, al mucenicilor, al episcopilor, al apostolilor. Să fie pentru copii și numele ce-l poartă imbold spre cele bune. Unul să se numească Petru, altul Ioan, iar altul, alt nume al unuia dintre sfinți.

Să nu-i introduci obiceiuri păgânești! E mai mare rușinea și batjocura când într-o casă de creștini se practică obiceiuri păgâne, cum este obiceiul cu aprinsul lumânărilor, când toți așteaptă să vadă care lumânare se stinge și se topește mai întâi și alte obiceiuri asemenea acestora, care aduc celor ce le practică nu puțină pagubă sufletească. Să nu vă închipuiți că asemenea obiceiuri sunt mici și fără nici o importanță.

Așadar, vă rog să dați copiilor voștri nume purtate de drepți. Poate că în vechime avea un sens obiceiul de a se da copiilor numele strămoșilor; era o mângâiere în fața morții: se părea că cel plecat trăiește prin cel care a primit numele lui. Acum acest sens nu mai are valoare. Vedem că cei drepți n-au procedat așa când au pus nume copiilor lor. Căci Avraam a născut pe Isaac, iar Iacov, Moise n-au fost numiți cu numele strămoșilor lor și nu vom găsi nici un drept care să fie numit așa. Ce îndemn și exemplu de virtute cuprinde numele! Nu vom găsi altă pricină a schimbării numelui în Sfânta Scriptură decât că numele este un indiciu de virtute. Iată ce se spune în Sfânta Scriptură: Tu te vei numi Chifa, care se tălmăcește Petru (Ioan 1, 42). Pentru ce? Pentru că ai mărturisit. Tu te vei numi Avraam (Facere 7, 5). Pentru ce? Pentru că vei fi tatăl multor neamuri. Iacov a fost numit Israel (Facere 32, 28) pentru că a văzut pe Dumnezeu. Întemeiați pe aceste exemple, să începem educația copiilor.

Să intre, așadar, în casă numele sfinților prin numele ce se dau copiilor. Prin asta se educă nu numai copilul, ci și tatăl când vede că este tatăl lui Ioan, al lui Ilie sau al lui Iacov. Dacă vom da cu evlavie copiilor noștri nume în cinstea drepților ce au plecat dintre noi, vom avea mai multă înrudire cu drepții decât cu strămoșii și acest lucru ne va folosi mai mult atât nouă, cât și copiilor. Să nu socotești că lucrul este de putțină importanță pentru că este mic; dimpotrivă, este temeiul unui mare folos.

Dar după ce am spus acestea, să ne întoarcem iarăși să continuăm povestirea: “Iacov a văzut o scară sprijinită și a cerut să fie binecuvântat. Dumnezeu l-a binecuvântat. Apoi a plecat Iacov la rudele sale și acolo păștea oile.”

Povestește-i apoi despre căsătoria lui și despre întoarcerea lui acasă. Și din acestea poți scoate multe învățături. Căci iată câte lucruri vă învață: va fi învățat să nădăjduiască în Dumnezeu, dacă este de neam nobil, va fi învățat să nu disprețuiască pe nimeni, să nu se rușineze de cele de jos și fără valoare, să suporte cu bărbăție nenorocirile și multe altele.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor; Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române