”Şi scoțându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre.Iar martorii și-au pus hainele la picioarele
unui tânăr numit Saul.” (Fapte 7, 58)
Înainte de întoarcerea sa la credință Pavel a umplut Ierusalimul de sânge; el sugruma pe cei credincioși, prigonea pe Apostoli și a ajutat la uciderea Sfântului Ștefan; nu cruța nici bărbați, nici femei. Ascultă cum vorbește de aceasta ucenicul său, Sfântul Evanghelist Luca, în Faptele Apostolilor: „Pavel pustia Biserica, intrând prin case, şi trăgând bărbați și femei, îi da la temniță” (Fapte 8, 3).
Așadar, lui nu-i ajungeau locurile publice, el intra încă și prin case. Luca zice răspicat nu că Pavel „scotea pe bărbați și pe femei”, ci că „îi trăgea afară”, spre a arăta că furia lui era aseamenea unei fiare sălbatice. Și nu numai bărbați, ci și femei trăgea afară, căci el nesocotea firea, nu cruţa nici sexul și nu simțea compătimire către slăbiciune, iar ceea ce îl împingea la aceasta nu era ura, ci o râvnă mincinoasă. Pentru aceasta, alți iudei, care făceau aceleași fapte erau mai vrednici de osândă decât dânsul, căci ei o făceau din ură sau din dorul slavei, ca să-și câștige un nume mare în popor; el însă făcea aceasta din râvnă către Dumnezeu, o râvnă mincinoasă și fără de minte. Aceia nu prindeau şi femeile credincioase, ci numai pe bărbați, pentru că ei vedeau că prin faptele și prin minunile creştinilor, ei își pierdeau stima ce o avuseseră până atunci; Pavel, dimpotrivă, tocmai pentru că lucra din râvnă, s-a înfuriat asupra tuturor.
Sfântul Luca știa toate acestea. Văzând el însă că setea lui Pavel de sângele creștinilor nu s-a potolit încă, de aceea povestește el mai departe: „Iar Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu” (Fapte 9, 1). Moartea lui Ștefan și prigonirea Bisericii nu l-au îndestulat pe dânsul, ci el a mers mai departe, și furia lui nu avea margini, pentru că el era mânat de râvna cea oarbă. Abia întors de la uciderea Sfântului Ștefan, el prigonea pe Apostoli, și se asemăna unui lup furios, care năvălind într-un staul şi răpind și sfâșiind un miel, se face mai furios și mai lacom de sânge. Tocmai așa a năvălit Saul asupra cetei bărbaților apostolici, a răpit de acolo un mielușel al lui Hristos, adică pe Sfântul Ștefan, l-a sfâșiat, și prin aceasta s-a făcut mai cumplit decât înainte. De aceea zice istoria Apostolilor: „Saul, suflând încă ameninţare…”.
A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Ștefan? Pe cine nu ar fi împăcat blândețea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigași, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60).
Şi tocmai pentru că Domnul nu i-a socotit păcatul acesta, din prigonitor l-a făcut un propovăduitor al Evangheliei. Adică, curând după moartea lui Ștefan, Pavel s-a întors la credință, pentru că Dumnezeu ascultase rugăciunea aceluia. Într-adevăr, Ștefan merita să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât și pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”
Această rugăciune trebuie să o asculte toți cei ce au vrăjmași și sunt jigniți de dânșii. Chiar de ar fi făcut vrăjmașii tăi mii de jigniri, totuși, nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ștefan.
Dar uită-te ce s-a întâmplat! S-a astupat un izvor al creștinătății, adică Sfântul Ștefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie și râuri.Când a amuțit gura lui Ștefan, a răsunat trâmbița Sfântului Pavel. Astfel, Dumnezeu nu părăsește niciodată pe cei ce năzuiesc către Dânsul, ci le dăruiește mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmașii.
Adevărat, iudeii, prin uciderea Sfântului Ștefan au răpit un luptător slăvit din oastea creștinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul, mult mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel.
Cu toate acestea, „Saul încă sufla cu îngrozire”. Acest „încă” ne duce la un alt gând. Pe când el încă se înfuria, pe când el încă turba și era la culmea zgomotului său, pe când el gândea încă la ucidere și omor, Hristos l-a atras la Sine. N-a așteptat până ce patima lui se va domoli, furia lui se va potoli şi urgia lui se va îmblânzi. Nu l-a atras la Sine după ce s-ar fi liniștit, ci l-a îmblânzit tocmai când acela era mai tare înfuriat, spre a arăta puterea Sa prin aceea că El, pe prigonitorul cel mai grozav, l-a biruit și l-a învins în mijlocul zgomotului și al turbării sale.
Noi mai mult admirăm pe un doctor, când el poate birui puterea frigurilor, atunci când acelea sunt mai cumplite. Tocmai aceasta s-a întâmplat la Pavel. Pe când el era în fierbințeala cea mai mare a frigurilor, s-a pogorât glasul Domnului ca o rouă asupra lui și l-a slobozit cu totul din boala lui.
„Saul încă sufla cu îngrozire și cu ucidere asupra ucenicilor Domnului”. El acum lăsase mulțimea cea mare în liniște și s-a repezit asupra căpeteniilor Bisericii. Precum cel ce voiește să dezrădăcineze un arbore, lasă ramurile să stea, dar taie rădăcinile, așa a năvălit Saul asupra Apostolilor și cu aceasta voia să smulgă rădăcinile propovăduirii Evangheliei. Însă el a rătăcit, căci adevăratele rădăcini ale Evangheliei nu erau ucenicii Domnului, ci Domnul ucenicilor. De aceea El a zis: „Eu sunt butucul viei, iar voi mlădiţele” (Ioan 15, 5). Cu cât mlădiţele se taie mai mult, cu atât odrăslesc altele noi, și încă în număr mai mare decât înainte. Ștefan a fost tăiat, iar Pavel a odrăslit în locul lui, și împreună cu dânsul toate miile care au crezut în cuvântul lui.
Istoria Apostolilor povestește mai departe: „Și a fost, când s-a apropiat Saul de Damasc, fără de veste a strălucit peste el o lumină din cer. Și, căzând la pământ, a auzit glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigonești? (Fapte 9, 3-4).
Pentru ce însă n-a venit glasul mai întâi? Pentru ce a trebuit să strălucească mai înainte lumina? Pentru ca el să poată auzi glasul în liniște. Căci un om, care cu totul a pironit gândirea sa la un lucru și totodată este înfuriat, nu se poate lăsa de obiceiul său, chiar de ar striga la dânsul mii de glasuri. El este cu totul cuprins de obiceiul său. Deci, pentru ca să nu se întâmple aceasta și cu Saul, și pentru ca el, zăpăcit de smintirea faptelor sale de până acum, să nu audă glasul, să-l nesocotească, căci toată țintirea lui era îndreptată la stârpirea Bisericii lui Hristos, de aceea, Domnul mai întâi i-a luat vederea ochilor, iar prin aceasta a liniștit duhul lui cel întărâtat, a alinat furtuna sufletului său, și a restatornicit odihna și liniștea în duhul său. Atunci a venit glasul de sus, pentru ca el, curățit de mândria cea deșartă, să socotească cu mintea trează și cugetătoare cuvintele următoare ale Domnului. „Saule, Saule, de ce Mă prigonești”? Acestea mai că nu seamănă a fi cuvintele unui pedepsitor, ci mai vârtos ale unuia, care voiește să se îndrepteze.
„Ce mă prigonești”? Aceasta vrea să zică: ,,Despre ce lucru mare sau mic ai tu să te jeluiești asupra Mea? De ce ai tu să te tânguiești asupra Mea? Poate pentru că Eu am înviat morții voștri, am curățit leproșii voștri, am izgonit duhurile cele rele? Dar pentru aceasta Eu trebuie să fiu slăvit, iar nu prigonit!”
Sfântul Ioan Gura de Aur, Predici la duminici și sărbători, editura Bunavestire
