„Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”,, Iată, tu, acum, zaci la pământ și ești legat fără lanțuri, ca și când un stăpân prinde pe robul său cel fugar, care a făcut multe rele, poruncește să-l lege, si apoi zice către dânsul: „Ce trebuie să fac eu acum cu tine? Iată acum ai căzut în mâinile Mele”. Așa a grăit Hristos către Pavel, când acesta, fiind prins, zăcea pe pământ, plin de frică și de tremur, lipsit de toată puterea și mișcarea. „Saule, Saule, de ce Mă prigonești”? Ce o să iasă din această pornire a ta? Ce vrea această turbare? La ce slujește această râvnă fără de vreme? Ce alergi tu pretutindeni? Ca să duci pe oameni legați la Ierusalim? (Fapte 9. 2). De ce această nebunie? Iată acum tu nu te mai poți mișca, nici măcar a vedea pe cei pe care îi prigonești! Tu, care cutreieri pretutindeni cu atâta râvnă, acum singur ai nevoie de un conducător, căci fără dânsul nu poți merge un pas!”
Așadar, Hristos, de aceea a zis către dânsul: „De ce Mă prigonești?”, pentru ca Saul să ştie că tot ce făcuse el înainte împotriva credincioșilor, Hristos a îngăduit. Cele dinainte nu sunt dovadă de slăbiciune. Întâmplarea de față nu este semn al asprimii Domnului, ci, întru cele de mai înainte, El a arătat îndelungă-răbdare și îngăduinţă; în cele de față, purtarea Sa de grijă pentru Saul.
Ce a făcut acum Pavel? El a zis: „Doamne, cine ești Tu”? (Fapte 9, 5). Din îngăduința cea de mai înainte și din orbirea sa de acum, el a cunoscut că este Domnul; era convins acum despre puterea Lui și zicea: „Doamne, cine ești Tu”? Vezi tu felul cel bun al sufletului său și duhul lui cel slobod? Vezi tu inima lui sinceră? El nu se împotrivește, nu se oțărăște, ci îndată cunoaște pe Domnul. El nu face ca iudeii, care, când vedeau morți înviaţi, orbi cu vederea dobândită și leproși curățiți, nu numai că nu alergau la Marele Făcător de minuni, ci încă Îl porecleau înșelător, și în mii de chipuri căutau a-L vătăma. Pavel n-a făcut așa, el îndată s-a întors.
Dar ce zice acum Hristos către dânsul: „Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigonești”. (Fapte 9, 5). Pentru ce nu zice El: „Eu sunt Iisus cel înviat, Iisus cel ce şade de-a dreapta Tatălui”? Pentru ce zice El: „Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigonești”? Pentru ca să atingă inima lui, și să frângă sufletul lui.
Ascultă pe însuși Sfântul Pavel, cum el, încă după mulți ani, după ce săvârșise nenumărate fapte mari, pururea vedea înfrângerea și căința sa şi zicea: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli si nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. 15, 9). Dacă el, și după un timp atât de îndelungat, și după ce săvârșise atâtea fapte mari, totuși, pururea se pâra pe sine, ce trebuie oare să fi suferit el în acea clipă, când Domnul a atins inima lui și a frânt sufletul lui, atunci când el nu avea în conștiința sa nici o faptă bună, ci numai prigonirea sa cea înfricoșată?
Cu toate acestea, unii ne aruncă împotrivire şi zic: „Ce minune mare este aceasta, că Pavel s-a întors, când Dumnezeu i-a aruncat acel glas, așa ca o funie pe grumaz, și l-a tras la Sine cu de-a sila”?
Rogu-vă, îngăduiți-mi luare-aminte a voastră! Această împotrivire o fac oamenii ce vor a-și dezvinovăți necredința lor. Așadar, ce zic ei? „Cu de-a sila a tras Dumnezeu pe Pavel la Sine, și dacă s-ar întâmpla și cu noi aceasta, și noi am crede și ne-am îmbunătăți”. Dar spune mie, o omule, cu ce de-a sila a tras Dumnezeu la Sine pe Pavel? „L-a chemat din cer”, zici tu. Bine, dar Dumnezeu te cheamă şi pe tine astăzi, tocmai prin cuvintele, pe care le-ai auzit; totuși tu nu asculți.
Vezi că aici nu este vorba de nici o silă? Căci dacă Dumnezeu ar sili, și tu ar trebui să asculți, iar dacă neascultarea ta vine de la voia liberă, tot așa liberă trebuie să fi fost și ascultarea lui Pavel. Dar ca să vedeți că Pavel, deși glasul ce l-a auzit a contribuit mult la mântuirea lui, el însă de bună voia sa s-a lipit de Domnul, voiesc să vă arăt aceasta și din altă întâmplare. Şi iudeii au auzit odinioară glas din cer, și încă glasul Tatălui, Care la Iordan a declarat public pe Hristos Fiu al Său, prin cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Dar măcar că iudeii au auzit aceasta, totuși, ziceau că este un înșelător și amăgitor” (Matei 27, 63). Așadar, ei s-au împotrivit Însuși lui Dumnezeu și au grăit împotriva glasului dumnezeiesc. Spre a asculta de acest glas, se cerea o inimă bine formată și sinceră și un suflet care să nu fi fost mai dinainte cuprins de patimi.
Aici a venit glas din cer, acolo glas din cer, însă cu deosebire, că Pavel a ascultat de acest glas, iar iudeii s-au împotrivit. Ba încă ei n-au auzit numai glasul, ei au văzut încă și pe Sfântul Duh în chip de porumb, și au auzit mărturia lui Ioan, care zicea: „Eu nu sunt vrednic, ca să dezleg cureaua încălțămintelor Lui” (Ioan l, 27; Luca 3, 16). Ei totuși nu au crezut. Cu totul altfel a făcut Apostolul Pavel. El numai o singură dată a auzit glasul Aceluia, pe care el Îl prigonea, și îndată a alergat la Dânsul, îndată a ascultat și s-a întors din toată inima.
Dacă veți voi să-mi mai hărăziți luare-aminte a voastră, aș vrea să vă mai spun și o altă întâmplare. Și iudeii au auzit o dată glasul Fiului, întocmai ca şi Pavel, și în împrejurări asemănătoare, și totuși nu au crezut în el. Pavel a auzit glasul în timpul când se înfuria, când se turba, când prigonea. Tocmai așa s-a întâmplat și cu iudeii. Cum și când? Ei s-au dus noaptea cu făclii, cu felinare și cu arme, ca să-L prindă (Ioan 18, 3). Ei socoteau că năvălesc asupra unui om simplu. Dar când Hristos a voit să le arate puterea Sa și să le arate că El este Dumnezeu și că ei calcă împotriva boldului (Fapte 9, 5), a grăit către dânșii: „Pe cine căutați”? (Ioan 18, 4). Ei stăteau cu totul aproape de El și nu-L vedeau. El Insuși i-a adus la Sine, pentru ca ei să poată vedea că de bunăvoie Se supune patimilor și că nu L-ar fi putut prinde, dacă El Insuși n-ar fi voit. Sau cum L-ar fi putut ei prinde, dacă nu-L puteau afla? Ce zic eu: nu-L puteau afla! Ei nu putuseră nici să-L vadă, când El stătea înaintea lor. Ba chiar și când vorbea cu dânșii, ei încă nu știau cine stă înaintea lor. Așa de tare lovise ochii lor cu orbire.
Dar glasul Său a putut şi mai mult, că a aruncat pe prigonitorii Săi la pământ. Când El a zis: „Eu sunt”, ei s-au tras îndărăt și au căzut la pământ (Ioan 18, 6).
Precum glasul cel din cer a răsturnat pe Pavel, tot așa El a aruncat la pământ pe toți acești iudei, și precum Pavel nu putea să vadă pe Acela, pe Care-L prigonea, tot așa nu puteau nici ei să vadă pe Acela, pe care Il căutau. Precum Pavel a fost lovit cu orbire tocmai în timpul furiei sale, așa au fost și ei loviți cu orbire în mijlocul turbării lor. Lui i s-a întâmplat aceasta când se ducea să prindă pe ucenicii lui Hristos, iar lor li s-a întâmplat când voiau să prindă pe Însuși Hristos. Acolo erau legături, și aici legături; acolo prigonire, și aici prigonire; acolo orbire, și aici orbire; acolo glasul Domnului, și aici glasul Domnului. Dovada puterii lui Hristos este aceeași, aici și acolo; aceleași mijloace mântuitoare pentru întoarcerea prigonitorilor s-au întrebuințat în amândouă întâmplările, dar nu în amândouă întâmplările a urmat aceeași îndreptare. Căci chiar între bolnavi era o foarte mare deosebire.
Din toate acestea, tu poți trage concluzia că Pavel n-a fost silit la credință și la întoarcere, ci aceasta a venit din felul cel bun al sufletului său și din inima lui cea sinceră.
Așadar, voi știți că Dumnezeu nu face silă celor ce nu vor să vină la Dânsul, dar trage la Sine pe cei ce au bunăvoință la aceasta. Dumnezeu nu silește pe nimeni la mântuire cu puterea, dar El voiește ca toți să se mântuiască. Aceasta o spune de-a dreptul Apostolul Pavel în întâia sa Epistolă către Timotei prin cuvintele: „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (l Timotei 2, 4).
Dar cum se întâmplă că nu toți se mântuiesc, când, totuși, Dumnezeu voiește ca toți să se mântuiască? Aceasta vine de acolo, că nu fiecare voință omenească urmează voinței lui Dumnezeu, iar el nu silește pe nimeni cu puterea. Așa zice și Domnul către Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, și nu ați voit”. Însă ce adaugă El la aceasta? „Iată se lasă casa voastră pustie”. (Luca 13, 35). Așadar, vezi că noi pierim, chiar când Dumnezeu voiește a ne mântui, pentru că nu voim a alerga la Dânsul?
Scriind noi acestea, să gândim la bunătatea Domnului nostru, și după putere să căutăm a face viața noastră vrednică de harul Său, pentru ca să dobândim mântuirea cea veșnică. De care fie să ne împărtășim şi noi, prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine lauda şi slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici și sărbători, editura Bunavestire