Cuvânt la 30 ianuarie – Sf. Ioan Gură de Aur

“Eu sunt păstorul cel bun şi…am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Si pe acelea trebuie să le aduc.” (Ioan 10, 14, 16)

Tot creştinul, şi mai ales propovăduitorul, trebuie să fie osârdnic întru învăţarea celor rătăciţi

Când păcătoşii,  chiar după toate sfătuirile noastre, rămân tot în păcatele lor, totuşi, noi nu trebuie a înceta să-i sfătuim în continuare. Fântânile curg şi când nimeni nu scoate apă; izvoarele forfotesc şi când nimeni nu ia apă din ele; pâraiele curg şi când nimeni nu însetează. Aşadar, şi învăţătorul trebuie să-şi facă datoria sa cum se cuvine, chiar dacă nimeni nu l-ar asculta.

Dumnezeu, Cel plin de dragoste, a dat lege ca noi, cei ce suntem puşi a propovădui cuvântul cel ceresc, să facem tot ce ne stă în putere şi să nu tăcem niciodată, chiar dacă ne ascultă cineva sau nu. Când Ieremia pregătea pe iudei şi le spunea nenorocirea ce avea să vină, el era batjocorit de ascultătorii săi şi în toate zilele era luat în râs de dânşii. El se hotărâse să lase dregătoria proorocească, căci îl cuprinsese slăbiciunea omenească şi nu mai voia să sufere batjocura şi râsul. Dar ascultaţi-l pe cel ce zice: “Eu în toate zilele sunt batjocorit şi fiecare îşi bate joc de mine…Şi am zis: Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi în numele Lui! Dar iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut.”(Ieremia 20, 7, 9).

El vrea să spună: “Gândeam în mintea mea să mă las de dregătoria proorocească, căci iudeii nu mă ascultau. Dar îndată ce am gândit aceasta, puterea duhului s-a aprins în sufletul meu ca un foc, care ardea tot lăuntrul meu, şi aşa de tare îmi mistuia oasele, încât nu puteam suferi acest pârjol.”

Deci, dacă acest proroc, care în toate zilele fusese luat în râs, batjocorit şi ocărât, a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a hotărât să tacă, cum vom fi iertaţi noi, care suferim mult mai puţin, care ne împuţinăm cu duhul pentru uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi vrem să încetăm a-i învăţa atunci când sunt şi alţii care ne ascultă?

Eu ştiu că unii vor zice în batjocură şi în derâdere dispreţuitoare: “Dar ce, tu ai întors pe toţi cu predica ta?” Ce zici, omule? Am făgăduit noi, oare, ca într-o zi să dobândim pe toţi? Dacă am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba chiar numai unul, nu este oare de-ajuns spre a ne da mai mult curaj? Dar voi zice şi mai mult. Să presupunem că noi, prin predica noastră, nu am dobândit pe nimeni, cu toate că nu se poate ca acest cuvânt semănat între atâta popor să rămână fără roadă. Şi chiar dacă ar fi aşa, nici atunci predica noastră nu ar rămâne nefolositoare. Atunci când ascultătorii noştri iarăşi au păcătuit, n-au făcut aceasta fără ruşine, ca mai înainte, ci şi-au adus aminte de mustrarea şi certarea noastră. Iar această amintire, negreşit a produs ruşine; ei au roşit înlăuntrul lor şi nu au făcut păcatul cu obrăznicia de mai înainte. Iar acesta este începutul îndreptării şi al întoarcerii desăvârşite, când cineva se ruşinează de păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele făcute.

În afară de aceasta, noi mai avem și alt câștig, poate și mai mare. Care? Noi i-am făcut mai îmbunătățiți pe cei care au luat aminte și i-am convins că ceea ce gândeau era bine și nu se lasă amăgiți de mulțimea cea mare. Așadar, deși nu am vindecat pe cei bolnavi, totuși am făcut mai tari pe cei sănătoși. Cuvântul meu, deși pe mulți nu i-a oprit de la păcat, totuși, el a întărit pe cei îmbunătățiți.

Voi mai arăta și al treilea folos. Astăzi nu am întors pe nimeni, dar poate voi întoarce mâine; dacă nu mâine, poate poimâine, sau mai târziu. Cine nu ne ascultă și ne respinge astăzi, poate va asculta și primi mâine; cine nu ne bagă în seamă astăzi și mâine, poate după mai multe zile va asculta și vorbele noastre. Că și pescarul, adeseori toată ziua aruncă mreaja în zadar, și seara chiar voia să plece, dar tocmai atunci a prins ceva. Dacă noi, pentru neizbânda lucrului nostru am înceta îndată și ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar risipi toată viața noastră cea trupească și sufletească.

Dacă, de pildă, lucrătorul de pământ, pentru vremea cea rea ce s-a întâmplat o dată sau de mai multe ori, ar părăsi lucrarea pământului, atunci toți ar trebui să pierim de foame. Și dacă corăbierii, pentru o furtună întâmplată o dată, de două ori sau de mai multe ori, ar fugi de mare, aceasta nu ar mai fi umblată și ar fi mare pagubă pentru oameni.

Deci, dacă la toate meșteșugurile și meseriile ar lua cineva această hotărâre, ar trebui ca totul să înceteze și pământul s-ar pustii. Deoarece toți oamenii știu aceasta, ei întotdeauna, iarăși, cu bărbăție se apucă de lucru, și de foarte multe ori nu au avut de pierdut.

Pe lângă aceasta, se mai adaugă: În caz de neizbutire aceștia au numai pagubă. La noi însă nu se întâmplă așa când predicăm și sfătuim. Când tu împarți sămânța învățăturii și ascultării, totuși, tu primești de la Dumnezeu plata cuvenită pentru sfătuirea ta; când ascultătorii nu vor să te asculte, vei primi tot atât de mare plată precum ai primi când ei te-ar fi ascultat, căci tu ai făcut tot ce depindea de tine.

Cu toate acestea, învățătorul nu poate să le facă singur pe toate. El nu poate fi la toți și în toate zilele spre a-i sfătui; într-o comunitate mare, el nu se poate duce la fiecare. Însă dacă veți voi să împărțiți între voi lucrarea întoarcerii, dacă fiecare dintre voi va lua asupra lui și grija pentru unul dintre frații săi, atunci, în curând, Biserica cea vie va spori mai mult. Așadar, vorbește cu fratele tău și-l îndeamnă, și chiar dacă el nu te va asculta, tu îți vei lua plata cuvenită, însă numai atunci când tu nu vei înceta cu îndemnarea și sfătuirea până ce-i vei câștiga sufletul. Căci scopul și sfârșitul sfătuirii este ascultarea celui ce primește cuvântul.

Satana pândește neîncetat mântuirea omului, și noi nu trebuie, oare, să ne rușinăm de nepăsarea noastră pentru mântuirea semenilor noștri, când satana mereu gândește cum să-i piardă? Satana ne îngozește cu lupta împotriva oamenilor, deși Dumnezeu îl oprește de la aceasta, iar tu te vei lenevi la lucru când Dumnezeu Însuși te îndeamnă să dobândești pe cei pierduți?

Cine ne va ierta, oare, fraților, când satana are o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, iar noi nu avem nici cea mai mică parte din acea râvnă pentru mântuirea fraților noștri? De aceea, când vezi un frate împietrit la inimă și care nu vrea să te asculte, atunci zi întru sineți: “Oare, cu timpul nu-l voi câștiga?”. Aceasta și Pavel ne-a poruncit să facem, când scrie: “Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți, destoinic să dea învățătură, îngăduitor, certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului (II Timotei 2, 24-25).”

Oare, tu nu vezi când un părinte, chiar când nu mai are nicio șansă pentru însănătoșirea copilului său, totuși, plângând și suspinând, stă lângă patul său, îl sărută cu dragoste și întrebuințează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea de pe urmă?

Tot așa să faci și tu cu fratele tău. Acela, cu lacrimile sale, nu poate să alunge boala, nici să îndepărteze moartea ce se apropie, tu, însă, pe un suflet bolnav de moarte poți adeseori a-l mântui și a-l ridica, cu lacrimile și suspinurile tale, dacă ești neobosit și nu te depărtezi de dânsul. Așa face și Dumnezeu cu noi. Deși noi suntem fără luare-aminte, El, totuși, în toate zilele vorbește către noi prin prooroci și apostoli, și nu încetează să îndemne pe cei împietriți la inimă.

Gândiți-vă, în sfârșit, că cel ce nu încetează cu sfătuirea, deși ar face-o în deșert, va câștiga o plată mai mare decât cel care este ascultat, căci acela care de-a pururi îndeamnă fără să fie ascultat, totuși nu obosește, și dă dovadă de cea mai adevărată și călduroasă dragoste.

Sfântul Ioan Gură de Aur , Predici la duminici şi sărbători, Editura Bunavestire - Bacău