Un suflet creator trebuie să ştie ca cel mai dintâi lucru, că de Izvorul Divin şi curat al creaţiei, nu te poţi apropia decât prin curăţie. Terenul creaţiei fiind un loc sfânt, ca şi rugul înflăcărat spre care mergea Moise, şi de unde îi vorbea Dumnezeu, – tot aşa ca şi el trebuie să ne lepădăm şi noi încălţămintea noroioasă ori prăfuită de prin locurile prin care am umblat până aici.
Locul creaţiei este un rug totdeauna în flăcări, oricine se apropie de el, este ori ars, ori sfinţit.
Cine se apropie murdar va fi ars. Cine se apropie curat, va fi sfinţit.
Inspiraţia este contactul cu Dumnezeu. Nu există inspiraţie adevărată decât la atingerea acestui contact cu Divinitatea.
Pentru contactul acesta sufletul omenesc trebuie să se întindă din toate puterile sale spre cer până când de pe vârful picioarelor poate atinge cu vârful celor trei degete de la mâna dreaptă cu care face semnul sfânt al crucii, cu care ţine condeiul sfânt al poeziei, cu care atinge corzile sfinte ale harfei, – până se atinge cu aceste trei degete întinse, – de cele trei degete ale lui Dumnezeu coborâte spre el, pînă la limita permisă acestei coborâri.
Cine nu se întinde el însuşi până la cel mai înalt punct posibil pentru om spre Dumnezeu, nici Dumnezeu nu Se coboară spre el până la cel mai jos punct posibil pentru Dumnezeu.
Numai curăţia ne dă şi puterea şi starea vrednică să se întindă şi să apere contactul cu Divinitatea, pentru a putea primi prin acest contact curentul puternic, impulsul sfânt, fiorul etern al revelaţiei, al creaţiei nemuritoare.
Momentele când în rugăciune, în jertfă, în suferinţă şi în lacrimi ne înălţăm cel mai mult spre Dumnezeu, El coboară cel mai mult spre noi. Pentru că rugăciunea, jertfa, suferinţa şi lacrimile au în ele focul totdeauna curăţitor prin care noi trecând spre Dumnezeu căpătăm starea din care suntem vrednici să se poată apropia Dumnezeu de noi.
Cine nu trece prin aceste cerneri curăţitoare, nu poate atinge acel punct la care să se poată atinge el de Focul Ceresc – şi Focul Ceresc de el.
Fiţi sfinţi căci Eu sunt Sfânt – zice Domnul.
Atunci când, împlinind condiţiile curăţiei şi sfinţeniei noi ne atingem de Dumnezeu, şi Dumnezeu Se atinge de noi. Acolo sare scânteia inspiraţiei. Şi cu cât păstrăm şi putem păstra mai îndelung şi mai deplin acest contact sfânt, cu atâta se revarsă în noi şi prin noi lumina şi puterea divină mai mult.
Dar şi la atingerea stării acesteia, la puterea de a ne păstra cât mai mult în această îmbrăţişare cu Harul Divin, nu se ajunge chiar dintr-odată, şi nu se poate păstra chiar uşor. Trebuie luptă uneori grea, trebuie străduinţă uneori îndelungată, trebuie voinţă şi osteneală ca la urcuşul de pe un munte înalt, pe un povârniş greu, spre un vârf ceresc.
Dar chiar şi ajuns acolo – ce puţini pot rezista. Singurătatea Dumnezeiască din acele înălţimi te înfioară, aerul sfânt te ameţeşte, lumina orbitoare te anulează şi te întunecă. Iar când vii înapoi simţi că în vasul tău mic şi slab n-ai putut aduce mai nimic din imensitatea copleşitoare şi grea, care te-a inspirat acolo.
Acestea sunt lucruri pe care mulţi, chiar din cei ce le doresc, nu le-au auzit niciodată. Dar cei sfinţiţi de harul divin, le cunosc ori le înţeleg că pot fi.
Voi însă care sunteţi într-o oricât de mică măsură creatori, ori doriţi să ajungeţi, trebuie neapărat să le cunoaşteţi, să vă pătrundeţi de adevărul lor – şi să vă împărtăşiţi din ele.
Acesta este un adevăr. Şi voi care vreţi şi dacă vreţi să realizaţi ceva pentru Dumnezeu, căutaţi să ajungeţi prin curăţia şi sfinţenia întregii voastre fiinţe la acea stare din care Dumnezeu să poată să Se atingă de voi.
Aduceţi-vă aminte de stările şi de momentele când aţi trăit, – dacă aţi trăit vreodată – acest contact cu Dumnezeu. Melodia pe care aţi primit-o atunci, poezia pe care aţi conceput-o atunci, expresia care aţi rostit-o atunci a fost desăvârşită. N-a mai fost şi nu va mai fi nevoie niciodată să reveniţi asupra ei, s-o corectaţi, să-i adăugaţi, ori să-i ştergeţi ceva.
Şi aşa rămâne pe veşnicie, aşa căci este ca şi Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, fiindcă de Acolo a venit.
Cine se atinge spre a scoate ori spre a adăuga ceva la ceea ce a inspirat astfel Dumnezeu, acela se atinge de mântuirea sau osânda sufletului său.
Dacă suntem convinşi că cineva este inspirat de Dumnezeu şi că o lucrare a sa este de inspiraţie divină, – atunci să ne cutremurăm şi să ne ferim să nu ne atingem cu nimic rău, nici de creatorul acela, nici de creaţia lui.
Dacă un om este inspirat, – pe acela Dumnezeu l-a inspirat, şi oricine este cu adevărat un inspirat al lui Dumnezeu, acela este sfânt.
Dacă o operă ori o lucrare este inspirată de Dumnezeu, acea operă ori lucrare este sfântă. Toţi cei care sunt convinşi de aceste Adevăruri trebuie să le privească cu respect şi cu evlavie ca pe ceva sfânt.
Greu este numai să facem deosebirea dintre ceea ce este cu adevărat aur – şi ceea ce poate fi doar o înşelătoare incitaţie.
Pentru a putea căpăta harul de a cunoaşte adevărul, noi trebuie să avem în această cunoaştere două criterii, două dovezi în lumina, cheia prin care aflăm fără grabă şi fără îndoială dacă este, sau dacă nu este acela un inspirat al lui Dumnezeu, şi aceea o inspiraţie de la El.
Primul criteriu şi prima dovadă este Duhul Adevărului, care dacă îl avem ne va încredinţa sigur duhul nostru sincer – dacă este sau dacă nu, un inspirat şi o inspiraţie.
Al doilea criteriu este Timpul, durata, anii… Timpul arată şi el sigur, prin roadele şi urmările pe care le aduce şi le lasă un creator şi o creaţie.
Ce este înşelător nu durează şi nu rodeşte. Ce durează şi rodeşte nu poate fi înşelător.
Dar chiar şi o creaţie primită prin atingere divină, poate fi de o calitate mai slabă, sau de o durată mai scurtă, – potrivită cu modul cum şi cu timpul cât am avut această atingere cerească.
Cine se atinge doar cu un deget şi nu cu toate… Cine stă acolo doar o clipă şi nu toate, – acela va primi cât merită şi ce merită efortul pe care l-a făcut el pentru aceasta.
Cu un preţ mic nu putem primi un lucru scump, şi cu o credinţă slabă nu putem vedea o minune puternică.
Dumnezeule-al veşnicei inspiraţii, dă-ne totdeauna starea din care să fim vrednici să ne-o transmiţi.
Amin.
Traian Dorz, Întâi să fim
