Un ministru se prezentă odată în inspecţie la o temniţă. După ce insteaza bunul mers al instituţiei, trece apoi în revistă şi pe cei deţinuţi. Se interesează de soarta lor şi de păsurile lor.
– Dumneata cum ai ajuns aici?
În mersul către Mâine -ajută-ne Iisus
să ne sfinţim viaţa,să ne mărim puterea,
mai răbdători să trecem spre ultimul apus
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.
Orice greşeală cere o observaţie corectoare. Când observ eu singur greşeala mea şi mi-o corectez singur, este cel mai bine. Atunci oamenii nu mi-o văd, iar Dumnezeu Se face că nu mi-a văzut-o.
Doamne, sunt din nou un tânăr
la cei douăzeci de ani
parcă-n zbor înalt sunt vultur
peste munţii diafani,
parcă-n vânt de primăvară
peste-un câmp de trandafiri
parcă-i iezer ce sărută
cerul unei largi iubiri.
Samariteanca se mira de apa cea vie (Ioan 4, 1-30); nu-şi putea da seama ce ar fi şi cum ar fi o astfel de apă. Dar eu mă întreb: Oare e mai altcum azi? Oare câţi dintre creştinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: Ce e apa cea vie? Vom începe deci prin întrebarea: Ce este apa cea vie?
Un suflet creator trebuie să ştie ca cel mai dintâi lucru, că de Izvorul Divin şi curat al creaţiei, nu te poţi apropia decât prin curăţie. Terenul creaţiei fiind un loc sfânt, ca şi rugul înflăcărat spre care mergea Moise, şi de unde îi vorbea Dumnezeu, – tot aşa ca şi el trebuie să ne lepădăm şi noi încălţămintea noroioasă ori prăfuită de prin locurile prin care am umblat până aici.
Se-nvârtea în jurul flăcării aprinse
şi-i plăcea ispita de-a se-apropia,
lanţul voluptăţii-l atrage spre flăcări
ca răcoarea apei rândunica-n zbor.
Îl alung cu milă să se-ndepărteze,
dar a zecea oară s-a întors din nou;
se trezise-ntr-însul patima cea oarbă
care ne-nfrânată, duce-n veci la foc.
Îl lovesc –
zadarnic: patima-i mai tare
chiar şi decât frica
– şi-ntr-o clipă rea,
poate chiar în ciuda piedicilor mele,
el se-aruncă-n para focului râvnit.
… Ce-a rămas dintr-însul astăzi e-o ruină.
– Căci sunt rari acei ce se-nfrânează când
neopriţi, pot face ceea ce n-au voie…
– De aceea-i plină lumea de ruini!
Traian Dorz, din Cântarea roadelor
Binecuvântate sunt casa şi familia unde soţii – bărbatul şi femeia – trăiesc o viaţă de credinţă şi de rugăciune. Dar vai, ce grozavă este viaţa în casa şi-n familia unde au intrat necredinţa şi răutăţile! Ce jug greu duce, spre pildă, o soţie credincioasă alături de un soţ necredincios!
De mare dar s-au învrednicit femeile mironosiţe. Lor li S-a arătat mai întâi Iisus Cel Înviat din morţi. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce le-au arătat în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s–a întâmplat în timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul! Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan).
O, apără-ţi ochii de-a morţii săgeţi,
o, apără-ţi ochii cu orişice preţ,
fereşte-i de-otrava privirii şerpeşti
o, ochii, ai grijă mereu să-ţi fereşti!
Ispita îţi caută întâi ochii tăi,
prin ei să-ţi trimită în suflet văpăi
prin ei să te-atragă spre patimi fireşti,
– o, ochii, ai grijă mereu să-ţi fereşti!
Cât ochii ţi-s limpezi, ţi-e sufletul sfânt,
– să mergi totdeauna cu ochii-n pământ!
Îţi pierzi curăţia când alţi ochi priveşti,
o, ochii, ai grijă mereu să-ţi fereşti!
… Doar ochii iubirii de mamă şi soţ
priveşte-i întruna, sărută-i cât poţi,
aceştia-s ochii ce-n veci să-i iubeşti
de ei, să ai grijă, să nu ţi-i fereşti!
Traian Dorz, Cântări noi