În ziua de Florii, Mântuitorului I S-a făcut în Ierusalim o primire triumfală. Ziua aceasta a fost cea dintâi şi cea din urmă din viaţa cea pământească a Mântuitorului în care S-a lăsat să fie sărbătorit cu stâlpări şi strigări: „Osana, binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel” (Matei 21, 9 şi Ioan 12, 13).
În lucrarea adevărată a Evangheliei a fost totdeauna cea mai necesară colaborarea dintre cler şi mireni. O bună lucrare pentru mântuirea mulţimii, numai împreună o pot face atât unii, cât şi alţii. Misionarismul preoţesc fără misionarismul laic ajunge un materialism gol şi bigot. Misionarismul laic fără cel preoţesc decade în anarhie şi în haos.
Cuvântul omului, în sine, este cel mai mare dar ceresc dat pământului, este cel mai ales atribut dumnezeiesc dat omului, este cea mai mare binecuvântare dintre câte ni s-au dat în viaţa asta.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu este izvorul necuprins din care se revarsă toate şuvoaiele vieţii divine în toată creaţiunea văzută şi nevăzută, de dinainte de Geneză şi până după Apocalips.
În numărul trecut am scris despre sporul și ajutorul ce-l pogoară rugăciunea în lucrul mâinilor noastre. Este de preț și acest dar al rugăciunii, însă în lucrarea mântuirii noastre sufletești el nu prețuiește nimic. Darul şi puterea rugăciunii trebuie să lucreze mai ales în sufletul nostru, în viaţa noastră cea sufletească. Cu rugăciunea trebuie să stoarcem ceea ce trebuie sufletului nostru, iar ceea ce îi trebuie, înainte de toate, sufletului nostru este curăţirea lui de păcate.
Chipul de mai sus arată cunoscuta întoarcere a lui Saul pe drumul Damascului, când din Saul s-a făcut Pavel şi din prigonitor al Evangheliei un apostol al lui Hristos. Iată cum istoriseşte Apostolul Pavel această întoarcere şi chemare la a sa apostolie:
„Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile Sale care a făcut (facerea lumii) şi S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale câte a făcut şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pe ea“… (Facere 2, 1-3). Despre această zi i-a poruncit Dumnezeu lui Moise, zicându-i: „În şase zile veţi lucra, iar a şaptea zi este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel care va lucra în ziua odihnei va fi omorât“ (Ieşire 31, 15). „Ziua a şaptea este ziua Domnului Dumnezeului tău: să nu faci întru aceea nici un lucru, nici tu, nici feciorul tău, nici fata ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău“… (Ieşire 20, 10). Această poruncă a Domnului a pus-o şi Biserica în a patra poruncă bisericească: „Adă-ţi aminte de ziua duminicii şi o sfinţeşte pe ea“.
Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat vremea şi diavolul, dar parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe aceasta. Duminicile şi sărbătorile, aşa cum se ţin astăzi, stau mai mult de jumătate în slujba diavolului decât în slujba măririi lui Dumnezeu. Biblia şi Biserica ne spun că ziua a şaptea – duminica – este ziua Domnului; dar diavolul sare astăzi şi răspunde că a lui e această zi. „A mea este ziua a şaptea – zice diavolul – pentru că în această zi aleargă oamenii să-şi isprăvească daraverele şi fac negustorii şi târguri de unde nu lipseşte fiica mea Înşelăciunea. În această zi se strâng oamenii să facă clevete, minciuni, fălii şi mai ales în această zi intră în casa şi biserica mea, în crâşmă, unde mă preamăresc cu sudălmi, beţii, jocuri şi destrăbălări. Ziua a şaptea e ziua mea – zice satana – pentru că în această zi îmi slujesc mie omenii mai mult ca oricând“…
Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că ziua Domnului o „petreceau întru învăţătura apostolilor şi în rugăciuni, şi fapte bune“ (Fapte 2, 42). Dar satana a tot stricat mereu sărbătorile până am ajuns la cele de azi despre care zice Domnul prin Amos proorocul: „urăsc sărbătorile voastre“.
Ziua Domnului ar trebui să fie ziua de laudă şi mărire lui Dumnezeu, aşa cum arată chipul de mai sus. În această zi ar trebui să cânte cerul şi pământul (sau, mai bine zis, şi pământul cu cerul): „Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El soarele şi luna, stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El împăraţii pământului şi popoarele… că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit“… (Psalmul 148). Dar, în loc de această cântare de mărire lui Dumnezeu, duminica răsună crâşmele, jocurile, clăcile, balurile, ospeţele şi toate tămbălăurile şi păcatele. O, ce nărav urât şi păgân am apucat noi creştinii de azi, că toate desfătările cele lumeşti şi de suflet stricătoare le facem duminica, în ziua Domnului, în ziua sufletului.
Biblia ne spune că odinioară Antioh, împăratul păgân, l-a trimis pe căpitanul Apolonie să-i măcelărească pe locuitorii Ierusalimului. Şi sosind Apolonie cu oaste la Ierusalim, s-a făţărnicit a fi de pace şi a aşteptat sărbătoarea Sâmbetei, când tot poporul era la plimbare pe uliţe şi la petreceri. Atunci ieşi Apolonie fără veste cu ostaşii pe uliţă şi umplu de sânge şi ucidere uliţele Ierusalimului (II Macabei, cap. 5). Această istorie este cu mare înţeles şi pentru noi, creştinii de azi. Şi diavolul, ca Apolonie, aşteaptă cu vicleşug sărbătorile Domnului şi atunci se sloboade cu oastea lui asupra creştinilor şi face grozavă ucidere şi vărsare de sânge în sufletul lor. Crâşmele, uliţele, locurile de joc şi petreceri, în toată duminica şi sărbătoarea se stropesc cu sângele sufletesc al celor pe care Satana cu oastea lui i-a rănit şi omorât.
Cititorule! Cum prăznuieşti tu şi cu ce folos sufletesc prăznuieşti tu ziua Domnului, ziua sufletului?
Cine nu cinsteşte ziua Domnului e la fel cu un cerşetor care, mergând în calea sa de cerşire, întâlneşte un om milostiv ce are 7 lei în punga sa. Omul cel milostiv îi dă cerşetorului 6 lei şi îşi lasă numai unul, dar cerşetorul se face obraznic, sare la om şi îi fură şi leul al şaptelea.
Aşa şi Dumnezeu cel milostiv dă omului şase zile pentru grijile şi lucrurile sale, dar omul sare să fure şi ziua a şaptea, care este ziua Domnului.
Ioan întrebă pe Domnul, zicând:
– Spune-mi despre sfânta duminică. Şi Domnul zise:
– Ascultă, Ioane drepte: duminica este Domnul şi Domnul este duminica. Cel ce cinsteşte duminica cinstit va fi de Domnul înaintea îngerilor şi a oamenilor. Dumnezeu binecuvântează casa şi lucrurile celui ce cu toţi ai săi cinsteşte duminica. Şi Ioan zise:
– Dacă un om posteşte şi se roagă în cele şase zile, dar nu cinsteşte sfânta duminică, ce va pătimi?
– Ascultă, Ioane drepte: dacă un om paşte oile sale toată ziua, dar noaptea nu le închide, ce i-a folosit? Aşa-i şi cu omul care se roagă şi posteşte, dar sfânta duminică nu o păzeşte. Şi tot cel ce zice că-L iubeşte pe Dumnezeu, şi nu păzeşte sfatul duminicii, mincinos este…
(Dintr-o carte veche)
În vremea aceea venit-a un om la Iisus, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: „Învăţătorule, am adus pe fiul meu la Tine, având duh mut. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l scoată, şi n-au putut”. Şi l-a adus pe el la Dânsul. Şi văzându-l pe dânsul, îndată duhul l-a scuturat pe el şi, căzând la pământ, se tăvălea aspumând. Şi a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i s-a făcut lui aceasta?”. Iar el a zis: „Din copilărie. Şi de multe ori pe el şi în foc l-a aruncat şi în apă, ca să-l piardă.
„Şi s-a adunat tot poporul la piaţa cea dinaintea porţii apei şi a citit Ezdra în cartea legii de dimineaţă până la amiazi în faţa bărbaţilor şi femeilor şi în faţa celor ce erau în stare să înţeleagă şi tot poporul asculta cu luare-aminte cartea legii… Şi învăţa Ezdra şi le tâlcuia învăţătura Domnului şi înţelegea poporul cele ce se citea… şi tot poporul plângea când a auzit cuvintele legii” (Citiţi pe larg în cartea lui Neemia, cap. 8).
Iată cât de frumoasă este evanghelia de duminică. Ea cuprinde tot ce trebuie să facem pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţăturile din ea.
„Cela ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine”… zice evanghelia. Asta înseamnă că dacă vrei să pleci după Hristos trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui.
Imaginea aceasta ni-L arată pe Iisus la vârsta de 12 ani, când „L-au aflat părinţii Lui în templul din Ierusalim, şezând în mijlocul dascălilor, ascultându-i şi întrebându-i pe ei. Şi se minunau toţi de priceperea şi de răspunsurile Lui“ (Luca 2, 46-48).