În vremea aceea venit-a un om la Iisus, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: „Învăţătorule, am adus pe fiul meu la Tine, având duh mut. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l scoată, şi n-au putut”. Şi l-a adus pe el la Dânsul. Şi văzându-l pe dânsul, îndată duhul l-a scuturat pe el şi, căzând la pământ, se tăvălea aspumând. Şi a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când i s-a făcut lui aceasta?”. Iar el a zis: „Din copilărie. Şi de multe ori pe el şi în foc l-a aruncat şi în apă, ca să-l piardă.
Ci, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ţi milă de noi!”. Iar Iisus i-a zis lui: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului”. Şi îndată, strigând cu lacrimi, tatăl copilului a grăit: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Iar văzând Iisus că năvăleşte norodul, a poruncit duhului celui necurat, zicând lui: „Duh mut şi surd, Eu ţie îţi poruncesc: ieşi dintr-însul şi de acum să nu mai intri în el”. Şi strigând, şi mult scuturându-l pe el, a ieşit. Iar Iisus, apucându-l pe el de mână, l-a ridicat şi s-a sculat. Şi intrând el în casă, ucenicii Lui L-au întrebat pe Dânsul deosebit: „Pentru ce noi nu am putut să-l scoatem pe el?”. Iar El a zis lor: „Acest neam cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9, 17-30).
Prin patru stări ne spune evanghelia că a trecut tămăduirea copilului care avea „duh mut”. Întâia dată ne spune evanghelia cât de rău îl chinuia duhul cel mut, adică diavolul. A doua oară, că părinţii l-au adus la Iisus. A treia oară ne spune evanghelia că i-a fost mai rău când s-a apropiat de Iisus şi a patra oară ne spune că s-a tămăduit deplin.
Să luăm aminte că prin aceste patru stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut” din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste viaţa omului ce le primeşte. O, cum îl chinuie şi azi diavolul pe omul cuprins de patimi rele! Aţi văzut, spre pildă, cum zbiară, înjură, sparge, loveşte şi prin noroi se tăvăleşte omul cel beat. „De la început diavolul păcătuieşte” (I Ioan 3, 8) şi, de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele, diavolul prinde putere asupra noastră. Din această stare trebuie să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem, decât la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului” (I Ioan 3, 8). Ca copilul din evanghelie, trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile sufleteşti de Mântuitorul.
Eu am vorbit cu mulţi creştini cuprinşi de patimi urâte şi i-am chemat să se lase de ele. Aproape toţi mi-au răspuns: „Am cercat, părinte, dar nu pot”; „Mi-am pus de multe ori în gând să mă las de ceea şi ceea şi n-am putut”… Eu le-am răspuns aşa: „N-aţi putut pentru că aţi cercat să faceţi acest lucru din puterile voastre, iar Domnul Iisus a spus apriat: „…căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Să scapi de chinurile patimilor şi păcatelor înseamnă mai întâi să-ţi faci o legătură vie cu Mântuitorul şi să alergi în braţele Lui mântuitoare. Să scapi de patimi şi de năravuri urâte înseamnă să te hotărăşti la o viaţă nouă şi să primeşti un Stăpân nou: pe Mântuitorul Iisus Hristos, şi să începi o viaţă nouă cu El. Peste această hotărâre, se coboară apoi de sus darul, harul şi puterea Duhului Sfânt, care face din tine o „făptură nouă”, un „om nou”, un „om duhovnicesc” care biruie firea cea păcătoasă şi patimile rele.
Cititorule! Semnul şi dovada că te apropii cu adevărat de Mântuitorul şi mântuirea ta sufletească trebuie să fie starea a treia prin care a trecut copilul din evanghelie, adică [aceea] când i s-a făcut mai rău după ce s-a apropiat de Iisus. Când te apropii şi tu cu adevărat de Mântuitorul, ţi se face şi ţie „mai rău”, adică diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios şi de aceea umblă cu toate meşteşugurile să nu te scape din prinsoarea lui. Până când te rogi regulat şi păcătuieşti regulat, te spovedeşti regulat şi păcătuieşti regulat, diavolul şade liniştit şi mulţumit de felul traiului tău; dar îndată ce vrei să o rupi cu păcatul şi să te apropii cu adevărat de Iisus, „ţi se face şi ţie mai rău”, adică diavolul începe şi el a lucra.
Unul dintre cei ce s-au hotărât împotriva păcatelor şi a intrat în Oastea Domnului îmi spune: „Am ţinut hotărârea până la un loc, dar de la o vreme şi mai tare s-a aprins pofta băuturii în mine şi m-am îmbătat şi mai rău”. Altul, de altă parte, mi se plânge: „De când m-am hotărât, nu mai am pace cu oamenii ăştia, că tot strigă după mine că-s pocăit, pentru că, după biserică, nu mă bag cu ei la crâşmă să beau”. Iată, aceasta e starea a treia: când omul se hotărăşte pentru Domnul şi se apropie de Domnul, dar diavolul, [pe] de altă parte, pune foc mai mult în patimile omului şi scoate în calea lui fel de fel de batjocuri şi de „prietini” care îl trag de mânecă să se dea iarăşi la roată cu lumea, adică să se întoarcă iarăşi în mocirla din care a ieşit.
Dragă cititorule! Când satana te chinuie după ce te-ai hotărât împotriva păcatelor şi te-ai apropiat de Mântuitorul şi de mântuirea ta cea sufletească, să nu te sperii: este cea din urmă zvârcolire a lui. Tu nu te teme, stai drept ca un bun ostaş al lui Hristos în faţa meşteşugurilor lui, mai înaintează câţiva paşi în credinţă, în încredere, în alipire faţă de El şi ai câştigat lupta, trecând în starea a patra a fiului din evanghelie: tămăduirea şi mântuirea ta cea sufletească.
Acestea sunt cele patru stări şi trepte ale mântuirii noastre sufleteşti. Tu, cititorule, în care din aceste patru stări te afli?
Vino să ne rugăm, zicând:
Iisuse Mântuitorule, iată, ies şi eu în calea Ta ca fiul din evanghelie. Diavolul mă chinuie şi pe mine şi mă aruncă în focul şi apele ispitelor şi patimilor. Fie-Ţi milă de mine, Doamne, căci rănile din suflet mă dor. Din pustiurile păcatului vin acum la Tine şi, ca un copil scăpat de moarte, vreau să mă ţin de Tine şi să trăiesc cu Tine. Ţie Îţi dau aceste mâini şi picioare pe care le-ai dezlegat din lanţurile satanei. Ţie Îţi dau ochii, urechile, gura, gândurile, vorbele mele. Toată averea mea trupească şi sufletească o pun de acum în slujba Ta, Doamne, şi în ascultare de Tine, Doamne…
Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor» anul 1925, nr. 34, pag.
