Să nu ne fie teamă când mergem cu Hristos!
Cât umbli în lumină, să nu te temi de nime’!
Mergi cu curaj pe cale atunci când mergi frumos,
lumina ta va-nvinge prin orice-ntunecime.
Rămâi pe brazda dreaptă, cu ochii către Ţel
și-apasă plugul cinstei, cât mai adânc să are;
în Dumnezeu te-ncrede, cu tine este El,
și grâul tău va umple cereștile grânare.
Aruncă-ţi pâinea ta pe ape. Şi după multă vreme o vei găsi iarăşi. Împarte-o în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire poate da peste pământ. (Eclesiastul 11, 1-2)
Aici, în Cuvântul Domnului, este vorba de binefacere. Despre binefacerea fără nici un gând, fără nici un interes, fără nici o nădejde. Despre binefacerea adevărată, care nu înseamnă împrumut, care nu împrumută, care nu înmânează ci aruncă. Nu dă ca împrumut… Nu dă nici măcar ca pomană. Ci aruncă. Dă, ca şi cum ar arunca. Fără nici o speranţă. Fără nici o plată. Fără nici o nădejde. Fiindcă în împrumut este o nădejde de câştig.
Cu sufletul spre Domnul am strigat:
Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Mă ține lutul meu, de lut legat,
Și-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.
Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Tine-mi este orișice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă dezleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.
Cel supărăcios caută ce-i place lui şi se supără de orice lucru bun. (Proverbe 18, 1)
Adevăratul credincios al lui Dumnezeu este acela care în toate lucrurile caută în primul rând folosul lui Hristos, apoi, folosul de-aproapelui său şi numai după aceea, folosul său (1 Cor. 10, 24-33; Filip. 2, 4). Falsul credincios, însă, umblă totdeauna numai după foloasele lui (Filip. 2, 21), se gândeşte numai la sine, îi pasă numai de el însuşi. Nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu, nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi bucuria de-aproapelui său niciodată.
Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine.
Să nu rămâi fără credință și să nu uiți al ei sfânt preț,
căci, de trăiești fără credință, îți pierzi folosu-ntregii vieți.
Cel care uită-al ei scump soare, se prăbușește-n iad de viu.
De-acolo ar crede și-ar întoarce, dar cei din iad cred prea târziu…
Să nu taci când vezi adevărul și când îți cere el să-l spui.
Să nu plângi după slava lumii, ce azi o vezi iar mâine nu-i.
Voi ați văzut cum v-am purtat pe aripi de vultur. (Exod 19, 4)
Voi înșivă ați văzut – zicea Domnul Dumnezeu – cum v-am scăpat din Egipt, cum v-am trecut prin Marea Roșie, cum v-am hrănit cu mană din cer, cum v-am adăpat cu apă din stâncă… voi înșivă ați văzut aripile cu care v-am ridicat peste toate primejdiile și v-am scăpat din toate încercările… Această aducere aminte de aripile vulturului, de minunata scăpare din Egipt, de minunata călătorie spre Canaan, era puterea lui Israel. Cu această aducere aminte se întărea și cu ea răzbea.
Dar, pe aripi de vultur, Dumnezeu nu l-a purtat numai pe Israel, poporul Său, ci pe aripi de vultur El a purtat și poartă și azi pe toți copiii Lui.
Să nu-ți îngropi de tot nădejdea, când ești în ceasul cel mai greu.
Din orice stare disperată, mai are-o cale, Dumnezeu.
Să nu-ți pierzi, doborât, credința, nici cât de-adânc ai fi căzut.
I-a scos și din mai negre-adâncuri, Hristos, pe-acei ce au crezut.
Să nu-ți stingi dragostea aprinsă, în niciun vânt și-n niciun ger.
Al ei duh sfânt, Hristos îl ține, în toți cei ce-l doresc și-l cer.
Despre mântuire se vorbește mult și în multe chipuri. Dar mulți, și din cei ce vorbesc, și din cei ce vor să apuce mântuirea, nu pleacă de acolo de unde trebuie să plece. Chipul de alături ne arată locul de unde pleacă mântuirea noastră.
Viața noastră cea sufletească e ca și o carte mare în care ni se trec „datoriile” și „plățile”. Datoriile păcatelor și plata lor, adică ștergerea păcatelor. Și cartea asta se umple mereu cu datorii. An de an și zi de zi sporesc mereu datoriile păcatelor. Iar la plăți cartea stă cu paginile goale.
Despre însemnătatea postului, știm cu toții. Despre roadele lui, suntem încredințați mulți… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, știm încă prea puțin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşezate de la început şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să-l trâmbiţăm, că știe Domnul Dumnezeu cât poate și cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puțini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi și a muri cât mai grabnic de îmbuibare și de desfrâu.
O, cu câtă sete aleargă bieții oameni la izvoarele distracțiilor vinovate, la citirea cărților otrăvitoare, la ascultarea lucrurilor deșarte, la scufundarea în mocirla călduță și leneșă a spurcăciunilor minții și ale trupului lor, ticăloșindu-și sufletul! Sufletul lor cel însetat după curăție, dar îndopat cu stricăciuni, cel însetat după lumină, dar cufundat în întuneric! Și cât de aproape este de fiecare dintre ei Izvorul îmbelșugat al Apelor Vieții: Hristos!
