“Eu v-am născut, în Isus Hristos, prin Evanghelie”, zicea cu durere sfântul Pavel cândva către frații din Corint. Și tot cam la fel ne-ar putea spune și nouă azi, la toți, de pretutindeni, părintele nostru Iosif Trifa.
Sunt 80 de ani de la plecarea lui în veșnicie…
Ziceau cândva iudeii în Babilon, atârnându-și în sălcii harfele sfărâmate, “De te voi uita Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei”. Nu-l putem uita pe părintele nostru. Dacă suntem azi, duhovnicește, ceea ce suntem, e numai datorită lui, părintelui, ca cel dintâi chemat, și Domnului.
1942 a fost pentru noi un an în care au început examene și mai grele decât până atunci. A fost anul primelor noastre închisori pentru Domnul. Întâi a început fratele Marini. Iată cum i s-a întâmplat lui:
După șapte luni de război, unitatea cu care fusesem și eu pe front, distrusă de lupte, se întoarse în țară pentru refacere. În acest timp eu venisem bolnav într-un concediu de două luni acasă. Atunci am fost internat la spital. După zece zile am ieșit din spital, rămânând acasă. Bucuros că m-am întors la revistă, fratele Marini s-a încărcat cu cărți și Biblii să plece pe la frați în misiune… Îi era tare dor de frați…
Când un fiu poate vorbi singur și știe să vorbească bine, adică are înțelepciunea necesară pentru a se orienta bine în tot ce trebuie să spună și să nu spună, atunci el a ajuns la maturitate, la vârsta bărbăției sale înțelepte. Vorbirea cuiva este dovada maturității sale, dovada înțelepciunii până la care a putut ajunge el. Și a creșterii sale duhovnicești până la care s-a putut ridica.
Dacă, dupa ani lungi de credință, felul de vorbire al cuiva este încă tot fără sare și tot fără har (Coloseni 4, 6) sau dacă acela este tot copil în purtări, tot slab în credință și tot schimbător în hotărâri și în atitudini, acela este un neputincios în felul de gândire și de umblare (I Corinteni 14, 20).
Nu există frumusețe care să nu fie-n Tine
și spre care să nu fie vreun cuvânt ca s-o arate.
Numai eu nu am, Iisuse, o lumină-așa în mine
să găsesc cuvântul care a cuprinde-o-ntreagă poate.
Dar dac-aș afla puterea și lumina asta-n mine,
ce cântare și ce slavă ar fi-n stare să inspire!
Cu ce psalmi, cum nimeni încă, Te-aș putea slăvi pe Tine,
negrăita, dulce, scumpă și frumoasa mea Iubire!
Toate privirile lumii vor fi atente totdeauna la ceea ce „zic“ cei credincioși despre Domnul Hristos. Adică la dovada vieții lor despre El. O, cât de mult atârnă atât mântuirea, cât și pierzarea multora de felul cum mărturisesc despre Domnul nostru Iisus Hristos acei ce cred în Numele Lui și care vorbesc în acest Nume!
Cum mărturisești tu despre Mântuitorul tău în fața oamenilor? Ce fel de mărturie este viața ta? Ce le spune lor viața ta despre Iisus? Ah, acestea sunt niște întrebări cu care poate te-ai obișnuit acum și poate ți-au devenit chiar supărătoare.
Slăvit să fie Domnul!
În perioada 28-29 aprilie 2018, la Milano, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va desfășura modulul III al Școlii Biblice a Oastei Domnului, care va fi găzduit de frățietatea Oastei din nordul Italiei, și va avea următorul program:
– sâmbătă, 28 aprilie, cursul „Oastea Domnului în diaspora” susținut de fr. Viorel Seria din Roma (IT)
– tot sâmbătă, cursul „Educația biblică în scrierile sf. Apostol Pavel” (cf. Tit 1,1), susținut de părintele Gheorghe Gogan din Arad (RO)
– duminică, 29 aprilie, frații vor participa la Sfânta Liturghie în biserica „Pogorârea Sfântului Duh”, unde slujește părintele Traian Valdman și unde se țin de regulă adunările Oastei Domnului. Tot aici, după liturghie, se va continua cu programul de adunare al Oastei Domnului în care vor fi implicați activ și cursanții.
Ostașilor li se impută că de ce se învoiesc să se cânte orice cântare și cântări cu cuprins protestant. Aici trebuie să se răspundă că, a pune principiul că de acum înainte nu vom cânta decât numai ce s-a mai cântat și că niciodată nu vom mai cânta nimic nou, înseamnă a sărăci însăși viața creștinească. Oare ea, după cum a fost rodnică și a zămislit rugăciuni și cântări așa de mult în trecut, nu mai are dreptul să rodească pentru sufletul creștinesc?
Nu-i iubire ca a Ta
nicăieri, Iisuse,
să-mi sfințească inima,
nu-i în veci, Iisuse.
Nu-i lăcaș ca gândul meu
nicăieri, Iisuse,
mai dorit lui Dumnezeu,
nu-i în veci, Iisuse.
Este o bucată de vreme de când se aud cârâieli pe socoteala Oștii Domnului. Se aud mai des în vorbă, dar s-au auzit și în scris.
Vina care i se aduce nu e o vină de principii, de doctrină, ci de fapt. Anume: se impută că oamenii care fac parte din ea încep a se crede învățători, cârmaci ai Bisericii, mai-mai deopotrivă cu preotul și gata de a se lipsi de el la unele slujbe. Ar fi ispitiți să creadă că ar putea face pe preoții și ei înșiși.
