Când un fiu poate vorbi singur și știe să vorbească bine, adică are înțelepciunea necesară pentru a se orienta bine în tot ce trebuie să spună și să nu spună, atunci el a ajuns la maturitate, la vârsta bărbăției sale înțelepte. Vorbirea cuiva este dovada maturității sale, dovada înțelepciunii până la care a putut ajunge el. Și a creșterii sale duhovnicești până la care s-a putut ridica.
Dacă, dupa ani lungi de credință, felul de vorbire al cuiva este încă tot fără sare și tot fără har (Coloseni 4, 6) sau dacă acela este tot copil în purtări, tot slab în credință și tot schimbător în hotărâri și în atitudini, acela este un neputincios în felul de gândire și de umblare (I Corinteni 14, 20). Sau dacă este un nestatornic dus încoace și încolo de orice vânt de învățătură și înșelat de orice amăgitor (Efeseni 4, 14), atunci el este o ființă anormală, un biet om neîmplinit, un nefericit copil rămas necrescut. Dar cine poate vorbi singur, fără să trebuiască să stea mereu lângă el îndrumătorul care să-l tot corecteze cum să vorbească, să-i zică ce să spună și ce să nu spună, să-i tot atragă luarea-aminte când să tacă și când să nu tacă, acela este într-adevăr un om matur în Hristos și împlinit în credință.
Cine este în stare să vorbească singur și să dovedească ce spune, acela este un om înțelept și cu mintea întreagă. Cine știe să tacă singur și să dovedească de ce tace, acela este și mai înțelept și cu o minte și mai întreagă.
Omul care se poartă în așa fel, încât îi face totdeauna pe alții să se teama cu groază de el, acela este un suflet de om rău, căci de un om cu suflet bun, nu se teme nimeni. Un om adevărat nu va insufla groază în jurul său, ci își va exercita autoritatea sa prin respectul pe care și-l va impune în liniște și tuturora prin inteligența, prin bunătatea și noblețea sa, nu prin tirania lui; va dobândi ascultarea semenilor săi prin înțelepciunea sa, prin simțământul său de dreptate, prin comportarea lui morală și demnă, prin cinstea sa, nu prin ciomag și prin strigăte; prin blândețea sa, nu prin apăsare și nu prin cruzimea lui.
Oamenii trebuie să aibă între ei iubire, apropiere, prietenie și respect unii față de alții, și nu groază. Cine umblă să-i facă pe alții să se teamă de el, acela este o fiară, și nu un om. Când se teme cineva de tine… de mânia ta, de răzbunarea ta, de privirea ta, de gura ta, de apropierea ta, atunci trebuie mai întâi să te îngrozești tu în ce stare ai ajuns, căci atunci starea ta e rea.
Omul acela căruia i se dă pentru o clipă în lumea asta o sabie, sau un scaun, sau o cheie, ajunge adesea fioros ca o sălbătăciune, uitând că este om și că trebuie să fie om. Această creatură de nimic uită cât de nimic este și caută să bage groaza de el în toți semenii săi, fiindcă n-are nimic din ceea ce i-ar putea atrage respectul și iubirea acestora.
Tu, fiul meu, să nu bagi groaza de tine în nimeni. Oamenii trebuie să ajungă să se teamă numai de Dumnezeul tău și al lor. De nimeni altcineva (Luca 12, 5). Nu uita niciodată că toți cei care i-au îngrozit pe alții au avut un sfârsit groaznic și o veșnicie îngrozitoare.
Să tremure de frica ta hoțul, tulburătorul și dezbinătorul Lucrării lui Dumnezeu și nu omul cel cinstit, pașnic și ascultător. Să se teamă cei răi de ceea ce faci, nu cei buni. Frații tăi să se bucure că au în tine un frate adevărat, iar Evanghelia, un apărător de încredere (I Timotei 5, 20).
Deci fii hotărât și necruțător fața de cei stricători și răi. Doamne, fă-ne astfel față de Tine și față de ai Tăi. Amin.
Traian Dorz, Avuția sfântului moștenitor
