1942 a fost pentru noi un an în care au început examene și mai grele decât până atunci. A fost anul primelor noastre închisori pentru Domnul. Întâi a început fratele Marini. Iată cum i s-a întâmplat lui:
După șapte luni de război, unitatea cu care fusesem și eu pe front, distrusă de lupte, se întoarse în țară pentru refacere. În acest timp eu venisem bolnav într-un concediu de două luni acasă. Atunci am fost internat la spital. După zece zile am ieșit din spital, rămânând acasă. Bucuros că m-am întors la revistă, fratele Marini s-a încărcat cu cărți și Biblii să plece pe la frați în misiune… Îi era tare dor de frați…
Era prin ianuarie 1942, o iarnă grea cu ger mare. Dar abia a plecat și la 2 zile am și primit vestea că a fost arestat și ținut închis la un post de jandarmi, chiar la Sâmbăteni lângă Arad unde abia coborâse din tren. Plecase pentru un rând de adunări cu frații de prin părțile Aradului și Timișoarei și voia să înceapă de acolo.
Mai târziu sora Mărioara ne scria pe larg cum se întâmplase. Iată cum ne scria ea:
…venind de la tramvaiul de 8 dimineața, fratele Marini cu un colet mare de cărți s-a îndreptat spre noi, când șeful postului de jandarmi, Bobu, i-a ieșit în cale și l-a întrebat unde merge. El a spus: la familia cutare. L-a luat și l-a dus la post, cu coletul de cărți cu tot. Nu știu cine din sat l-a văzut și l-a cunoscut că este ostaș de al nostru. A venit la mama și i-a spus:
– Ostașul acela ce vine pe aici pe la voi și vorbește frumos, a fost dus la Bobu la post. Avea un pachet mare și greu. De abia mergea cu el.
– Du-te până la post – mi-a zis mama, să vezi dacă este adevărat și cine este. Dar șeful acesta Bobu, era o groază pentru toți oamenii, era ca o fiară, așa de rău se purta. Nu știam cum să mă apropii acolo și ce să zic… Dânsul își avea familia în sat, iar mama mă trimise la ei de multe ori în trecut să le duc lapte. Așa am îndrăznit să mă duc.
– Ce cauți aici? m-a întrebat el aspru…
– Am auzit că ați adus aici pe un om cu un colet la el. E un frate al nostru. Vreau să știu ce a făcut și de ce l-ați adus aici!
– Da? E fratele tău?
– Da, e fratele meu în Domnul!
– Atunci vino de vezi de el!
M-a dus într-o cameră grozavă și rece. Când a deschis ușa, fratele Marini stătea pe un pat de fier… Camera era mare, geamurile mici și înghețate, fratele Marini vânăt de frig și tremura… Când m-a văzut i s-au umezit ochii de lacrimi și mi-a zis:
– Iată-mă! Sunt aici!
Dar șeful de post nu m-a lăsat să stau de vorbă cu el. M-a luat de mână și m-a scos afară zicându-mi răstit:
– Destul, pleacă!
Dar eu m-am dus iarăși la el în birou și l-am rugat să-mi dea voie să vin la fratele meu cu puțină mâncare caldă.
– Bine, vino! mi-a zis el.
Fericită, eu m-am dus repede acasă și am spus mamei totul. Am pregătit în grabă amândouă mâncarea și m-am dus. Șeful plecase undeva. Era numai soldatul. Am stat cu fratele până ce a mâncat. A venit șeful și l-am rugat din nou:
– Lăsați-mă să-i aduc lemne să-i fac foc. Este așa de frig aici iar el este slab și bolnav. Și să-i aduc pernă și dună caldă de învelit, dacă îl veți mai ține aici…
Nu mi-a dat nici un răspuns. Dar eu seara m-am dus și i-am dus iarăși de cină.
– Mai vii mult aici? s-a răstit la mine șeful.
– Da, voi veni tot timpul cât va sta aici, am zis eu.
– Poți să-i aduci și pernă și dună! Văd că ai mare grijă de el!
Am fugit într-una până acasă, am luat duna și perna mea și m-am dus înapoi la fratele cu ele. Când m-a văzut fratele a lăcrimat și a zis:
– O, cum lucrează Dumnezeu…
În dimineața următoare m-am dus iarăși cu mâncarea caldă la fratele. Mi-am luat cu mine și lucrul de mână să stau cu el. Când am rămas singuri, am cântat și ne-am rugat împreună, căci șeful văzând că nu-i om periculos l-a lăsat și fără soldat lângă el. I-a spus doar să nu fugă până va primi ordin să știe ce să facă cu el… Apoi întorcându-se spre mine îmi zise amenințător:
– Dacă fuge, tu răspunzi de el!
– Bine, am zis eu fericită.
Astfel au trecut patru zile cât eu tot am mers și am venit de acasă la postul de jandarmi și înapoi. În seara a patra, șeful m-a chemat în birou și mi-a zis:
– Văd că tare mult te doare de fratele ăsta al tău. Iată, ți-l las să-l duci la voi acasă, ca să nu tot vii aici la el.
Eu credeam că glumește. Nici nu știam de bucurie ce să cred când am auzit asta.
– Îl iau pe răspunderea mea, domnule șef!
– Am să-i fac o declarație pe care o semnează el și o semnezi și tu și apoi ți-l las. Dar tu răspunzi de el. Nu are voie să iasă nici până în stradă. Nu are voie să vină la el nimeni. Va sta la voi în cameră. Are voie doar să se plimbe puțin prin curte sau grădină și doar cu familia voastră să vorbească. Încolo, să nu aud că vin la el ostașii, că te aduc pe tine în locul lui.
Apoi l-a chemat în birou și pe fratele Marini. Când m-a văzut acolo a rămas mirat că el nu știa încă nimic.
– D-ta, – i-a spus Bobu – ai deocamdată domiciliu forțat la familia ei. Mergi cu fata asta și stai acolo până vom vedea cum se va rezolva problema. Nu ai voie asta… nu ai voie asta… nu ai voie asta… Semnează aici!
Fratele Marini avea fața plină de bucurie. Semnă.
– Semnează și tu, se uită la mine șeful.
Am semnat și eu.
– Puteți pleca! Dar nu cumva să aflu că faceți altfel.
Eu am luat repede hainele de pe pat, iar fratele coletul cu cărți și am plecat împreună. Când ne-a văzut mama, tata și frățiorii mei, nu mai puteau nici ei de bucurie. Plângeam cu toții, și noi și fratele. Am pregătit o cameră caldă pentru fratele și când ne-am văzut în ea, ne-am aruncat în genunchi și am mulțumit Domnului cu lacrimi de bucurie. Trei săptămâni au trecut astfel. Și tot timpul cât acest minunat om al lui Dumnezeu a stat la noi, nu pot spune ce lumină puternică a stăpânit peste viața lui. A fost un om al rugăciunii și al Bibliei. Mai mult a postit și s-a rugat decât orice altceva. Când nu citea și nu se ruga, scria tot timpul Mai totdeauna când mergeam la el să-i ducem mâncarea sau să mai stăm câte puțin de vorbă, îl găseam stând pe genunchi în rugăciune.
După cele trei săptămâni, a fost lăsat liber și a plecat… În timpul acesta Domnul avusese grijă ca revista noastră să poată apărea la timp. Spre mângâierea fratelui nostru încercat am scris atunci aproape întreg acel număr pentru februarie 1942, numai cu îmbărbătări și cu adevăruri despre suferințele copiilor lui Dumnezeu. Toate titlurile poeziilor, articolelor sau știrilor erau pline de înțelesul acestor suferințe, spre a da în felul acesta nu numai de știre despre starea unui frate de-al nostru, dar și despre stările care încep să vină, iar noi trebuie să le întâmpinăm pregătiți.
Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol 2, pag. 389
