„Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi”.
Până au ţinut averea şi banii fiului, lucrurile au mers bine. Petrecerile şi desfătările se ţineau lanţ. „Asta-i o dată viaţă!” îşi va fi zis fiul cel pierdut. Însă averea se topea zi de zi. Când s-a topit de tot, petrecerile şi desfătările deodată au încetat, prietenii s-au depărtat şi fiul a rămas singur.
Pilda Evangheliei ne spune că fiul a cerut, iar tatăl său i-a dat „partea lui de avere”. Dar răul şi pierzarea fiului încă nu stăteau aici. El putea să apuce pe un drum bun, după ce şi-a luat partea sa de avere. Putea să-şi întocmească o gospodărie, să-şi facă o căsnicie şi să trăiască fericit. Dar el n-a făcut aşa. El a ales calea cea rea.
Dacă cineva se află să facă un păcat, se află îndată și altcineva să-l vadă și să-l spună.
De fiecare dată, când un suflet este ispitit să cadă în vreun păcat, cel care vede căderea aceasta, sau numai i se pare că este o cădere, va fi și el ispitit să vorbească despre ea.
Cel care cade în prima ispită nu trebuie să se supere pe cel care, din vina sa, cade și el într-a doua ispită.
Dar acel care vede pe fratele său căzând nu trebuie nici să râdă, nici să se bucure, cum de fapt se întâmplă de cele mai multe ori când cade cineva… Ci să alerge să-l ajute, ca să se scoale și să se spele de noroi sau de sânge…
Psalmul 6, versetul 8
O dată ce un suflet s-a hotărât să meargă pe calea Domnului, călcând pe urmele Lui şi purtând crucea Lui în fiecare zi, desigur că cel dintâi lucru a fost şi trebuia să fie lepădarea de sine (Luca 9, 23). Adică ruperea totală şi definitivă de tot felul deşert de vieţuire de mai înainte (Efeseni 2, 3). Totala şi definitiva despărţire de toate legăturile plăcerilor şi prieteniilor care îl ţineau şi îl însoţeau în acest fel de vieţuire vinovată.
Doamne, inima mea toată Ție Ți-o predau,
– fă să nu pot niciodată înapoi s-o iau.
Îți predau a ei simțire cu tot focul ei,
toată dulcea ei iubire numai Tu s-o iei.
Pune-o-n slujba Ta, Doamne, viața mea,
Sunt al Tău cu tot ce-am eu, Dumnezeul meu!
Îți predau a mea ființă cu tot ce-am cuprins,
pune-n ea a Ta credință ca un jar aprins,
pune-n mine-a Ta lumină cât un soare-ntreg,
căci de Calea Ta divină viața mea mi-o leg.
Fă-mă să-Ți predau mai dulce rodul vieții tot,
împletit pe după Cruce, cât mai strâns mi-l pot.
Azi sub Crucea Ta se-așează, Doamne, viața mea,
fă mai sfântă să se vază Fața Ta pe ea.
Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe”.
Despre orbie s-a vorbit mereu şi mereu şi mereu… Ea-i cea mai dureroasă boală dintre toate celelalte. S-a vorbit apoi şi despre orbia sufletului, că ea-i şi mai periculoasă decât orbia trupească. S-a vorbit despre aceste lucruri mereu. Acum am vrea să mai amintim numai că:
Iisus i-a vindecat pentru că aveau credinţă.
Adevărata fericire în căsnicie este atunci când fiecare soț, mai înainte de a-și căuta fericirea sa, caută fericirea celuilalt, și mai înainte ca să-și placă lui ceva, caută ceea ce îi place celuilalt.
În viața de adunare, în familia duhovnicească, lucrurile stau tot așa. Și numai atunci sunt cu adevărat fericiți cei ce au fost chemați să alcătuiască un singur trup în Domnul, dacă fiecare mădular caută mai întâi nu folosul său, ci folosul celuilalt, mai ales când acela este și mai slab sau mai înapoiat.
Numai sufletul plin de bunăvoință față de alții știe cât de fericit îl poate face pe om un bine făcut cuiva, un loc pe care îl dai, o bucurie pe care i-o faci, un cuvânt de mulțumire sau de mângâiere pe care i-l spui, un ajutor pe care i-l oferi, un avantaj pe care i-l înlesnești.
În capitolele din urmă am arătat starea cea cumplită în care ajunge păcătosul după ce a sfârşit cu lumea şi păcatele. Am arătat chinurile sufleteşti ale iadului şi ne-am ocupat în special de Ion, omul cel păcătos, care ne-a vorbit despre viaţa şi trecutul său.
O, cum mă mustră toate, Iisuse, când greșesc,
când căile curate un pas le părăsesc,
când chiar o clipă, poate, de Tine pot uita…
De ce mă mustră toate, Iisuse, chiar așa?
De ce, Iisus, de ce? De ce, Iisus, de ce?
De ce mă mustră toate atuncea chiar așa?
