Psalmul 6, versetul 8
O dată ce un suflet s-a hotărât să meargă pe calea Domnului, călcând pe urmele Lui şi purtând crucea Lui în fiecare zi, desigur că cel dintâi lucru a fost şi trebuia să fie lepădarea de sine (Luca 9, 23). Adică ruperea totală şi definitivă de tot felul deşert de vieţuire de mai înainte (Efeseni 2, 3). Totala şi definitiva despărţire de toate legăturile plăcerilor şi prieteniilor care îl ţineau şi îl însoţeau în acest fel de vieţuire vinovată.
Câtă vreme omul credincios trăieşte stăruind în această sfântă şi puternică hotărâre, păstrând atent despărţirea de toate cele cu care o rupsese în clipa luării bunei hotărâri, atâta vreme el a putut umbla bucuros şi fericit pe urmele Domnului Iisus. Bucuria rugăciunilor lui era aşa de dulce şi ceasurile petrecute în genunchi atât de fericite, încât dorul după rugăciune şi fericirea stării în ea îl făceau să intre de şapte ori pe zi în odăiţa ei. Şi, cu toate ferestrele deschise spre Ierusalimul Ceresc, să se bucure de harul rugăciunii cu o bucurie negrăită şi strălucită… (1 Petru 1, 8).
Ce dumnezeiască stare de fericită şi sfântă beţie este petrecerea în rugăciunile dragostei dintâi! Nu voi uita nici eu niciodată cu ce nesaţ mă rugam atunci. Nici cum — copil fiind — păscând oile şi vitele părinţilor mei, mă ascundeam de atâtea ori pe zi prin tufişurile de la Luncă sau pe după căpiţele de fân, singur, în marea mea sete şi patimă după rugăciune!
Nu mă mai săturam să mă rog.
Nimic pe lume nu putea nici înlocui atunci, nici întrece în inima mea bucuria şi părtăşia rugăciunii.
Bucuria şi părtăşia stării de vorbă cu Domnul şi Preaiubitul inimii mele cu Care mă logodisem (Efeseni 5, 29-32). Despărţindu-mă uşor şi fără nici o părere de rău de toţi prietenii şi plăcerile dinainte.
Aveam şi eu destule astfel de plăceri lumeşti, deşi aveam abia cincisprezece ani atunci!
Câtă vreme prietenia Domnului Iisus (Ioan 15, 14) şi plăcerea stării cu El în rugăciune umplu toată inima credincioasă, omul nu mai doreşte nimic altceva pe lume. Prietenia Domnului şi părtăşia frăţească îi sunt de-ajuns. Dar foarte curând ispititorul, alungat din lăcaşul inimii, revine iarăşi, mai însoţit încă şi de alte puteri ispititoare. De ceilalţi asociaţi ai lui, care erau mai înainte plăcuţii tovarăşi de petreceri vinovate, de desfrâu şi de păcate.
Mijloacele cu care ei vor să ne atragă din nou sufletul în mocirla de care abia se spălase sunt multe şi felurite. Iar stăruinţa cu care se luptă să reuşească este îndelungată şi primejdioasă.
Vai, spre nenorocirea multora dintre noi, aceştia, adesea, reuşesc să ne bată. Să ne clatine în hotărârea luată. Şi să ne aplece spre păcat. Rupându-ne iarăşi prietenia şi unitatea cu Hristos şi cu ai Lui.
Atunci aruncăm crucea lui Iisus şi luăm paharul lumii. Uităm fericirea prezenţei Lui şi ne îmbătăm, zâmbind ispititorului. Lepădăm îmbrăcămintea curăţiei Lui şi ne îmbrăcăm iarăşi cu zdrenţele vechiului gunoi blestemat. Urmările nefericite nu întârzie să se arate.
Pedeapsa căderii — pedeapsa Domnului şi pedeapsa conştiinţei — vin ca o palmă şi ca o nuia usturătoare şi meritată spre a ne trezi, ca, venindu-ne în fire, să ne smulgem de la porcii şi dintre porcii păcatului, dacă mai putem, şi să ne întoarcem iarăşi Acasă (Luca 15, 20).
O, atunci încep să curgă mărturisirile căderii şi lacrimile pocăinţei: Nu mă pedepsi, Doamne, în mânia Ta!… Abia atunci vede omul, în toată grozăvia lor, urâciunea ademenitorilor săi. Îşi dă seama de rolul lor criminal — cum ei sunt cauza nenorocirii căderii sale. Cu sufletul plin de scârbă le strigă: Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă de la mine… Afară cu voi! Şi în vecii vecilor nu va mai sta de vorbă cu ei. Ci îi va ocoli cu cutremur şi scârbă. Aceasta va fi apoi şi meritul său, dar şi salvarea sa.
Preabunul și Dulcele meu Mântuitor, Care, când m-ai chemat să vin pe urmele Tale sfinte, mi-ai cerut s-o rup cu lumea, Te rog să mă ierți că nici eu n-am rămas întru totul hotărât în ruperea cu tovărășiile rele din trecutul păcătos.
Și pe mine m-au înșelat, adesea, vechile păcate de care mă despărțisem cu legământ, dar nu le respinsesem chiar de tot din preajma mea.
Îți mulțumesc că m-ai pedepsit când am căzut, dar nu m-ai părăsit. Tu m-ai ridicat din nou la curăția și părtășia cu Tine.
Acum, Te rog, nu mă lăsa să mă mai las amăgit de vechii ispititori. Ci fă-mă să-i urăsc și să-i resping totdeauna de la mine, spre a nu mai cădea niciodată de la dragostea și curăția ascultării de Tine. Amin.
Traian Dorz, Hristos - Comoara Psalmilor, vol. 1
