Cine a fost diavolul la început și cum a fost făcut el?
Iată o întrebare la care poate mulţi nu vor fi ştiind să răspundă. Diavolul a fost şi el o făptură a lui Dumnezeu; a fost la început o făptură bună, pentru că tot ce a făcut Dumnezeu a fost bun. Ba încă mai mult decât atât: la început diavolul era una dintre cele mai alese zidiri ale lui Dumnezeu. Poate să fi fost chiar în fruntea tuturor zidirilor lui Dumnezeu.
Cu cine se războiesc cei intraţi în ea?
Vom spune îndată, de la început, că Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea poartă un război dârz contra păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti. Oastea Domnului mobilizează suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Ea se luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului.
Evanghelia pe care v-am propovăduit-o
Semnul lui Dumnezeu este statornicia. Tot ce este din Dumnezeu este statornic, neschimbat, trainic… Vezi munţii pe care i-a făcut El, ce măreţ sunt în statornicia lor! Câtă siguranţă au ei pe temeliile lor neclătinate şi cu câtă maiestate sunt înconjuraţi. Cine ar fi în stare să-i mişte, să-i schimbe, să-i clatine, să-i mute de acolo, unde i-a aşezat de la început Făcătorul lor?
Pitpalacul e pasărea holdelor de grâu. Trăieşte în holda de grâu. Pe vremea secerişului, când are hrană din belşug, se îngraşă. E chiar atât de gras, încât abia zboară de ici-colo. Poate face numai zboruri scurte.
„Și întâmplându-se o zi cu bun prilej” (Marcu 6, 21)
Diavolul a aşteptat acest „prilej” când Irod şi-a serbat ziua naşterii; cu ajutorul jocului și beţiei a tăiat capul Sf. Ioan; cine apără azi jocurile?
Moartea Sf. loan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat în fața noastră şi în gândul nostru, căci e plină de adânci învățături.
Împotriva celor care mă cercetează
Să mă apere nevinovăția şi să mă păzească neprihănirea — se ruga omul cel după inima lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mi-ai trece prin cuptorul de foc rărunchii şi inima, numai nevinovăție vei afla în mine… (Psalm 26).
Dragostea faţă de Dumnezeu este dragostea cea mai dintâi, şi porunca cea mai dintâi, şi datoria cea mai dintâi. Nici una nu este mai înainte de ea, nici mai mare decât ea, nici mai sfântă decât aceasta (Matei 22, 36-40). Dar pe Dumnezeu trebuie să-L iubeşti ca să-L poţi cunoaşte. Şi trebuie să-L cunoşti, ca să-L poţi iubi cu adevărat (I Ioan 4, 20).
În toată ţara noastră, ca în întreaga lume creştină, există frumosul şi evlaviosul obicei de a se aşeza flori în jurul Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este, în obiceiul acesta, nu numai recunoaşterea evlavioasă a sufletelor ajutate şi binecuvântate de Dragostea Iertătoare şi plină de bunătate a Mântuitorului şi nu numai o dorinţă de a participa cu o rază de bucurie şi de mângâiere la Crucea Mântuitorului, la suferinţa lui Hristos Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre, ci este şi un tainic simbol al vieţii surorilor noastre. Al vieţii acelor suflete, cărora li se cere mereu o jertfă tăcută, răbdătoare şi plină de iubire pentru alţii.
Acum duminică avem evanghelia de la Matei capitolul 17, versetele 14-21. Ne arată această evanghelie cum Mântuitorul a vindecat un îndrăcit pe care apostolii nu-l putuseră vindeca. Părinţii lui îl duseseră la apostoli, dar apostolii nu l-au putut vindeca. Iisus îi mustră blând pentru puţina lor credinţă, spunându-le că acest neam nu iese decât cu post şi cu rugăciune.
„Şi orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge…“ (Matei 15,3).
Mişcarea Oastei Domnului este dela Dumnezeu. În această Mişcare eu n-am fost decât un vas umil de care Domnul S-a folosit. În primul congres al Oastei, ţinut la Rusaliile din anul 1932, am spus răspicat acest lucru, precum urmează: „Eu sunt o predică vie în faţa Oastei.