Postul Pitpalacului – Pr. Iosif Trifa

Pitpalacul e pasărea holdelor de grâu. Trăieşte în holda de grâu. Pe vremea secerişului, când are hrană din belşug, se îngraşă. E chiar atât de gras, încât abia zboară de ici-colo. Poate face numai zboruri scurte.

Şi totuşi, când vine toamna, fiind şi el pasăre călătoare, pitpalacul zboară mii şi mii de kilometri. Cum poate face asta? Apoi, aşa că, îndată ce simte apropierea toamnei, se pune pe „post”. Mănâncă numai grăunţe slabe şi puţine. Şi slăbeşte. Astfel, pe când soseşte vremea zborului, e o pasăre uşoară ce poate birui călătoria cea lungă. Acelaşi lucru îl face şi cocorul.

Fratele Oprişan, tâlcuind acest post, scrie: Şi noi mergem către o ţară de primăvară veşnică! Postul e făcut să ne aducă aminte tocmai de călătoria spre cer. Zborul nostru într-acolo se face tot pe două aripi, ca şi al păsărilor: una e aripa rugăciunii şi alta, a postului.

De ne vom lăsa pradă îmbuibării, vom cădea, sub greutatea „lutului”, în marea moartă a vieţii. Fără post nu vom ajunge la limanul mântuirii! Asta înseamnă, după mărturisirea unui părinte bisericesc, „sfânta abstinenţă”. Postirea de la ale mâncării şi ale băuturii, care duc în ispită. Postire deplină, va să zică. Înfrânare de la ambiţii, de la deşertăciuni, de la pofte, de la păcat! Nu sfâşierea hainei, ci „sfâşierea inimii” ne cere Domnul, pentru a putea face călătoria spre ţara primăverii noastre!

Pasărea Paradisului

În ţările calde trăieşte aşa-numita pasăre a paradisului. E vestită pentru frumuseţea penelor ei.

Această pasăre are o însuşire deosebită: ea zboară totdeauna potrivnic vânturilor şi furtunilor. Nu se lasă dusă de vânt, ci zboară totdeauna contra vântului. Aşa e şi creştinul cel adevărat. El zboară contra vânturilor şi bântuielilor acestei lumi. El nu se lasă dus de vântul ispitelor, ci zboară contra acestui vânt pierzător. Şi mai are păsarea paradisului o însuşire deosebită. De câte ori i se murdăresc penele ei cele mândre, se retrage mâhnită, se ascunde şi nu se mai iveşte până nu i s-au curăţat iar penele-i de aur.

Ce bine ar fi dacă am face şi noi aşa, de câte ori ne murdărim sufletul cu păcatele!

Aripile păsărilor

Ceea ce sunt aripile pentru păsări, aceea este rugăciunea pentru un creştin adevărat. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufleteşti să ne ridicăm sufleteşte spre cer, spre Dumnezeu. Rugăciunea este o putere tainică ce ne „scoate din lume” (Ioan 17, 16) şi ne leagă cu cerul, cu veşnicia, cu Dumnezeu.

Pasărea nu zboară întruna, dar e gata oricând de zburat. Un creştin adevărat e gata oricând de rugăciune. Nu se roagă numai la termene, seara şi dimineaţa, ci se roagă – cu gândul şi cu vorba – în toată vremea şi în tot locul. Viaţa lui e o viaţă de rugăciune.

Pentru o pasăre nu există o nenorocire mai mare decât să-şi piardă aripile. Când şi-a pierdut aripile, şi-a pierdut viaţa. E totdeauna gata de a fi omorâtă fie de oameni, fie de animale. Am văzut odată o pasăre cu aripile frânte. Repede s-a ivit un câine şi a înşfăcat-o.

Aşa e şi un creştin care şi-a pierdut aripile rugăciunii. Câinele diavol îl prinde şi îl omoară cu înlesnire.

Preot Iosif Trifa, Căutaţi la păsările cerului!