Cu cine se războiesc cei intraţi în ea?
Vom spune îndată, de la început, că Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea poartă un război dârz contra păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti. Oastea Domnului mobilizează suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Ea se luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului.
Mulţi vor zice: Ce rost are această Oaste a Domnului, că doar toţi creştinii sunt ostaşi de-ai lui Hristos? Va fi! Dar cei mai mulţi au dezertat de mult din lupta mântuirii. Au părăsit frontul şi pe Comandantul luptei. Noi, cei din Oastea Domnului, ne-am întors înapoi la lupta mântuirii şi ne-am pus din nou sub cârma şi comanda marelui nostru Rege Ceresc: Iisus Mântuitorul.
În orice război, taina biruinţei stă în aceea să-ţi cunoşti, întâi şi întâi, vrăjmaşul cu care ai de luptat; să-i cunoşti puterea şi apucăturile, ca să ştii apoi cum să te aperi şi cum să-l ataci. Aşa e şi lupta noastră. Mai întâi trebuie să ne cunoaştem vrăjmaşul.
Cine este vrăjmaşul cu care trebuie să ne războim noi, creştinii, şi pe care trebuie să-l biruim? Ni-l spune Scriptura: e diavolul. Aş putea îndată întări acest lucru cu grămezi de citate din Sf. Scriptură. Amintesc acum numai două: „Satana – zice Scriptura – e potrivnicul credincioşilor, vrăjmaşul lor, care nu se odihneşte… să ne împotrivim lui cu credinţă tare“ (I Petru 5, 8–9). „Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu – zice Sf. Ap. Pavel –, ca să luptăm împotriva Satanei şi să nimicim toate săgeţile lui cele aprinse…“ (Efeseni 6, 3–8).
Un lucru ciudat se poate însă observa între creştinii de azi: au început să nu mai creadă în diavolul. Un om din popor m-a întrebat astă–vară, că, oare, zău, este diavol şi unde şade? Omul mă întreba aşa, râzând, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în diavolul şi să nu se mai teamă de el. De domnii de la oraş, să nu mai vorbim! Te râd în faţă când le spui că este diavol.
Este şi lucrul acesta o mare slăbire pentru viaţa creştinească. Credinţa în diavolul îşi are însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare în viaţa noastră creştinească. De aceea stăruie Scripturile în nenumărate locuri, spunându-ne lămurit că este diavol şi ne face băgători de seamă asupra isprăvilor lui. Cel ce nu crede în diavolul pierde şi credinţa în Dumnezeu, pentru că – între altele – tocmai diavolul şi lucrurile lui ne fac să ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu şi să ne alipim de El şi ajutorul Lui.
Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai creadă în el. Ba, dimpotrivă, tocmai diavolul este acela care şopteşte oamenilor neîncetat să nu creadă în el. Ce viclean mare este diavolul! Se tăgăduie pe sine însuşi, pentru ca oamenii să nu-l cunoască şi să nu afle înşelăciunile şi meşteşugurile lui. În vreme de război, fiecare tabără caută să-şi ascundă armele şi armata. Aşa face diavolul: se ascunde, tăgăduindu-se, pentru ca mai uşor să-l poată birui pe creştin.
Preot Iosif Trifa, Ce este Oastea Domnului
