Tot cu mai puține lacrimi – Traian Dorz

Tot cu mai puține lacrimi mă îndepărtez de-un veac
ce mă prea făcea să tremur și mă prea silea să tac,
când prea jinduiam la soarta celor legănați aici
și n-aveam decât dorințe după cele mult prea mici.

Înțeleg azi, tot mai tainic, că pășim tărâm sfințit
unde trebuie-orice zâmbet cu sudoare ispășit,
unde orice râs se cere cu un plâns răscumpărat,
unde, ca un fiu să-nvie, este-un tată îngropat.

Și cu cât în tîmple-mi bate cineva mai des a-semn
că mi-e mai aproape vremea către care mă îndemn,
cu cât văd pecetea sfântă pe mai rare mâini și frunți,
mai adânc cinstesc lumina urmei drepților cărunți.

Și mă plec cu-atât mai umil, și mă-nchin cu-atît mai mult,
cu cât cresc încredințarea cât sunt de dator s-ascult
și cât sunt dator să umblu în lumina care-o știu
și de care voi răspunde Dumnezeului Cel Viu!