Și Îi dădeau palme – Traian Dorz

Cu câtă satisfacţie trebuie să fi privit stăpânii – la fel de nelegiuiţi – la ceea ce făceau slugile lor acum cu Hristos!

Şi Iisus, Împăratul Slavei, Iisus, Dumnezeul Veşniciei, Iisus, Biruitorul Etern, tace răbdând şi rabdă tăcând. Suportă toate cu o cutremurătoare linişte, cu o dumnezeiască milă, cu o înfricoşată măreţie, cu o nepământească neclintire. Răbdarea Lui era tăcută, precum spusese profeţia: „El nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53, 7). Nici să se vaiete, nici să strige, nici să se apere. Tăcerea Lui era înaltă, demnă şi răbdătoare, nu mânioasă, nu vrăjmaşă, nu fricoasă.

Mărimea păcatelor omenirii şi mărimea osândei acestor păcate cereau un preţ răscumpărător de aceeaşi mărime.