O, câte binecuvântări – Traian Dorz

O, câte binecuvântări eu am avut în viaţă,
dar ce puţin le-am înţeles când le-am avut în faţă.

Am fost cu oameni minunaţi, cum n-a mai fost altcine,
dar parc-am fost un orb şi-un mut când ei au fost cu mine.

Prilejuri am avut s-aud aşa cereşti cuvinte,
dar parc-am fost un surd atunci şi n-am luat aminte.

Şi zile, ca din cer, mi-au fost atâtea-n viaţă date,
dar eu, ca un nesocotit, mi le-am pierdut pe toate.

O, dac-aş fi ştiut ce rare sunt sufletele sfinte,
când le-am avut, cum aş fi strâns în mine-a’ lor cuvinte.

De-aş fi ştiut cum nu mai vin frumoasele clipite,
cum m-aş fi apropiat de-adânc de vieţile sfinţite.

Şi de ştiam ce aur sunt prilejurile rare,
cum mi-aş fi dat tot ce-am avut, să-l prind pe fiecare.

Dar oamenii cereşti s-au dus, şi parcă pe vecie;
cu cât întrebi mai mult de ei, tot mai puţin se ştie.

Prilejurile s-au rărit ca aurul în lume,
aşa puţini ştiu spre Hristos cu adevărat să-ndrume.

Se va lăsa-n curând aşa o noapte-nspăimântată,
că nimeni nu va mai afla cărarea cea curată.

Şi mulţi vor plânge cum n-au plâns în nici o nebunie,
când vor vedea că ce-au pierdut va fi pe veşnicie.