Nu-mi mai aduc aminte – Traian Dorz

Nu-mi mai aduc aminte, și nici nu vreau de-acum
să-mi mai aduc de greul purtat atâta drum,
doresc să mă apropii mai calm și mai ușor
de tainica-mplinire a marelui meu dor…
Ci țes un nimb de aur din lacrimi și din cânt
întregii suferințe răbdate pe pământ.

Cu mâini bătătorite de sapă și de ger,
vreau să înalț cântarea răbdării pân-la cer.
Cu buze curățite în flăcări să sărut
lumina urmei sfinte a celor ce-au trecut
cu tălpi strălucitoare spre ceruri, prin noroi,
ca-n urma lor să mergem chiar șchiopătând și noi.
Căci ei ne-au dat curajul unui viteaz avânt
spre ceru-a cărui scară începe pe pământ.

Ferestrele mi-s toate deschise spre Izvor,
miresmele eterne răzbat prin largul lor
și tot ce-odată singur am plâns cândva amar,
se face-acum cântare cu uriaș hotar.
Se fac mărgăritare al lacrimilor șir
și stropii frunții mele cunună de Ofir.
Cărările din urmă, cu ceață le-nfășor,
să nu-mi abată ochii nimic din glasul lor.

Cândva când voi re-ntoarce spre lutul părăsit,
purta-voi veșnicia pe chipul înnoit
și-aici unde ocară și foame-am îndurat,
voi reveni de-al Slavei popor înconjurat.
Iar Dumnezeu, în fața vrăjmașului zdrobit,
îmi va plăti ocara răbdată înmiit!