Când ne-ai trimis – Traian Dorz

Când ne-ai trimis, Iubire,
în lume, oarecând,
pe fruntea noastră albă
ne-ai sărutat plângând

Copii eram, Iubire,
dar inima s-a strâns:
– de ce sărutul oare
e-mpreunat cu plâns?

De-atunci, cu drag, sărutul
atâţia ni l-au dat,
dar au plătit cu lacrimi
oricâţi ne-au sărutat.

Ne-a sărutat Lumina
şi-a lăcrimat apoi,
sărutul Rugăciunii
e numai plâns în noi.

Ne-a sărutat Cântarea
şi s-a făcut suspin,
aşa şi Adevărul
şi-a plâns şi el străin…

… Ci numai tu, Iubire,
nu pleci – şi nu te frângi
te rogi cu noi şi suferi,
şi ne săruţi, şi plângi!…