Vrednicia si nevrednicia (I) – Traian Dorz

Numele bun al părinţilor ne însoţeşte atâta vreme până când începe să ne fie cunoscut propriul nostru nume. De aceea, numele nostru capătă valoarea trăirii noastre, valoarea cinstei noastre, a faptelor noastre şi a vieţii noastre, vrednice sau nevrednice. Şi vom rămâne apoi şi în amintirea lui Dumnezeu şi în aceea a oamenilor, cu această valoare.

Mulţi au primit o avere bună prin moştenirea de la înaintaşii lor harnici şi cumpătaţi. Dar dacă ei n-au ştiut să păstreze prin muncă şi prin cumpătare această avuţie, ci prin lene şi risipă şi-au pierdut-o, în zadar a fost moştenirea lor.

Oricât de mare şi de frumoasă să le fi fost o moştenire de la părinţii lor buni,  nişte fii netrebnici şi risipitori o pierd curând şi rămân în zdrenţe şi în mizerie. Nu-i mare lucru să primeşti o avere;  e mare lucru a o păstra şi creşte. Ferice de fiul înţelept şi chibzuit care, odată învrednicit de Dumnezeu cu nişte avuţii frumoase, trupeşti sau sufleteşti, ştie prin muncă şi prin chibzuinţă cum să păstreze şi să crească aceste avuţii. Înţelepciunea şi chibzuinţa sunt o avuţie mai mare ca o casă plină de aur. Dar acestea le are numai omul vrednic.

Inima lui Dumnezeu cea plină de dragoste pentru  noi este totdeauna gata să ne asculte cu toată graba şi bucuria ori de câte ori avem o trebuinţă şi o nevoie de vreun dar sau de vreun ajutor din partea Sa, mai mult decât este gata o inimă de mamă să împlinească cererea fiului ei iubit. Precum şi inima unei mame aşteaptă şi doreşte ca fiul ei să-i ceară, aşa aşteaptă cu dor şi cu bucurie şi Inima Domnului ca noi să-I cerem ceea ce ne lipseşte. Şi ceea ce El ştie că noi avem nevoie şi dorim cel mai mult. Dar inima nici unei mame nu-i atât de gata să asculte, ca Inima Lui. Cel dintâi lucru bun de care Domnul ştie că avem cea mai mare nevoie este înţelepciunea. Căci toate celelalte cereri noi trebuie să le facem cu înţelepciune. Orice rugăciune şi orice cerere făcute fără înţelepciune, sunt rele (Iacov 4, 3).

Adevărata înţelepciune ne învaţă să păstrăm tot ce este un bun primit din îndurarea şi dragostea lui Dumnezeu. Să păstrăm curăţia gândurilor, înfrânarea simţurilor, podoaba smereniei, blândeţea graiului, lumina cărărilor primei învăţături. Din bogăţia adevărurilor mântuitoare, Dumnezeul nostru încă vrea să ne mai dea atât de mult. Să ne deschidem mintea şi inima ca să primim tot ce vrea El să ne dea. După aceea să avem mereu marea grijă a păstrării lor. Căci numai dacă vom păstra, vom avea folos că am primit. Prin aceasta se cunoaşte vrednicia sau nevrednicia noastră.

Traian Dorz, Pășunile dulci