Voință și realizare (II) – Traian Dorz

Strigătul în rugăciune înseamnă o voință și o dorință puternică și stăruitoare pe care inima omului o înfățișează lui Dumnezeu. Este rugăciunea care luptă puternic să-L facă pe Dumnezeu să o accepte și să o împlinească întocmai și grabnic.

În focul unei mari iubiri, sau al unei mari disperări, sau al unei mari nebunii, sau al unei pofte stăpânitoare, sau al unei lăcomii puternice, inima omului, nemaiputând trăi fără o ființă sau fără un lucru, strigă, arde, cere!

În ceasul unei grele primejdii, îngăduită tot prin voia lui Dumnezeu, căci nici o întâmplare nu vine întâmplător, inima omului slabă și fără încredere în lucrarea lui Dumnezeu tremură și se frânge. Atunci strigă zi și noapte înaintea lui Dumnezeu până când vine o izbăvire: ori prin viață, ori prin moarte.

O, de câte ori însă strigătele rugăciunii stăruitoare care biruie, smulgând de la Dumnezeu împlinirea cererii lor, au drept urmare cu totul altceva decât se gândise înainte!

Când rugăciunea cuiva este prea îndelungată și prea stăruitoare în ceea ce urmărește, rareori aduce un folos adevărat celui care o face.

Dumnezeu orânduiește toate lucrurile spre binele omului înainte de a se ruga el.

Dar omul, uneori strigând mereu înaintea lui Dumnezeu, a forțat modificarea bunei orânduiri, întorcând lucrurile spre nenorocirea sa. Pe urmă vede omul ce bine ar fi fost dacă n-ar fi primit ceea ce ceruse. Dar e prea târziu.

Ce minunată pildă de totală încredere în înțeleapta orânduire a tuturor lucrurilor din partea lui Dumnezeu Tatăl a arătat tot timpul vieții Sale pământești Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Ca un miel dus la măcelarie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, El nu Și-a deschis gura să strige niciodată (Isaia 53, 7).

N-a deschis gura nici să Se plângă, nici să cârtească, nici să blesteme. Nici măcar să Se apere n-a deschis El gura Sa, nici când era osândit atât de pe nedrept la o moarte atât de crudă (Matei 26, 63 și 27, 12-14).

Hristos n-a deschis gura Sa decât să mângâie, să lumineze, să Se roage, să cânte, să vindece și să mulțumească pentru toate (Isaia 53, 12; Luca 23, 34; Matei 11, 25; Ioan 11, 41).

O, ce pildă și putere dumnezeiască este Domnul Iisus pentru noi!

Un adevărat credincios nici nu poate striga prea nerăbdător și supărător, zi și noapte, înaintea Domnului, pentru nici o dorință personală a sa. Având încredere deplină în Dumnezeu că, precum El Însuși a aranjat toate celelalte lucruri până astăzi, tot așa le va aranja și mai departe pe toate, astfel că din toate să iasă până la urmă binele său. Cel credincios nu strigă niciodată!

Cel credincios nu se tulbură, nu se aprinde și nu se leagă puternic de nimic. Nu ține cu tărie să se facă neaparat și numaidecât voia lui. Ci se lasă, încrezându-se liniștit, în voia lui Dumnezeu. Atunci n-are de ce să strige.

Sufletul drept știe că este în mâinile lui Dumnezeu, Binefăcătorul său, și inima lui credincioasă tace cu răbdarea și cu încrederea mielului. Nu cu țipete dârze și nesuferite ca ale purcelului fricos și nerăbdător, care te asurzește îndată ce pui mâna pe el sau îndată ce nu i se dă ce vrea.

O, de prea puține ori suntem noi ca mieii, tăcând liniștiți sub mâna lui Dumnezeu.

Te rugăm, Doamne Iisuse, fă-ne și pe noi cum ai fost Tu. Amin.

Traian Dorz, Cununile slăvite