Un Nume… o luptă… un steag… – Ioan Marini

Dacă e să las un Testament pentru Oaste și frații ostași, apoi acela este de la I Corinteni 2, 2: Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus şi pe El răstignit. Pr. Iosif Trifa

Când Duhul Sfânt a venit peste apostoli, ei au vestit cu putere pe Iisus ce răstignit și înviat cu atâta stăruință încât, în scurt timp umpluseră Ierusalimul și lumea cu acest Nume. Ei au ridicat în fața ochilor mulțimii pe Hristos cel viu, pe Iisus Biruitorul, vestind în El, mântuirea de păcate.

Urmărind faptele Apostolilor, peste tot se vede același lucru: ucenicii au un singur program în lucrarea lor: pe Hristos. Da, fiindcă Dumnezeu pe El l-a uns și l-a însemnat cu pecetea Lui. Iar Duhul a venit din Cer tocmai pentru a-i face în stare pe apostoli, să poarte, în vâltoare luptei, steagul mărturisirii acestui Nume. Dumnezeu a rânduit ca să avem totul deplin în El (Coloseni 2, 10).

El este singurul Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți (Fapte 4, 12). El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii și al celor morți. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare (I Corinteni 1, 30).

În ziua Cinzecimii, cei 3000 care au întrebat: „Fraţilor, ce să facem?” au fost străpunși la inimă, în urma predicii care înfățișa pe Hristos și lucrarea Sa ispășitoare. Iar când se deschide ușa credinței pentru neamuri, prin întoarcerea lui Corneliu Sutașul – această ușă a mântuirii se dovedește a fi tot Iisus cel Hristos cel răstignit. Este izbitor faptul, că atunci când apostolul Petru rostește cuvintele: „Toți proorocii mărturisesc despre El, că oricine crede în El, capătă prin Numele Lui, iertarea păcatelor…” Duhul Sfânt s-a pogorât peste toți cei ce ascultau Cuvântul (Fapte 10, 43-44).

Este o pecetluire a unei lucrări de mântuire a lui Dumnezeu, pe care El o încuviințează și o binecuvântează în chip vădit prin trimiterea Duhului Sfânt. În epistolele apostolilor ca și în Apocalipsă, Jertfa Domnului Hristos stăpânește în chip desăvârșit. Și Duhul Sfânt care a inspirat aceste scrieri, stăruie mereu asupra desăvârșitei ispășiri pe care credincioșii o au în sângele lui Hristos. El arată că iertarea, mântuirea de păcate și pacea cu Dumnezeu s-a dat în dar și oricine le poate avea prin pocăință și credință.

Vestirea Golgotei: Semnul după care se cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu.

Semnul după care se cunoaşte că o lucrare este de la Dumnezeu este  Golgota. Când într-o lucrare, într-o vestire, într-o mărturisire, nu se vede clar și lămurit fluturând steagul Golgotei, acolo poate fi orice, numai lucrarea de mântuire a dragostei lui Dumnezeu, nu.

„Semnul” Golgotei l-a avut și Lucrarea Oastei Domnului. Din valea de moarte a datinilor și obiceiurilor rele a păcatelor și morții sufletești, vântul cel ceresc a ridicat o întreagă oștire de păcătoși mântuiți, pornind-o spre Canaan spre Patria Cerească. Și ea a înaintat departe pe acest drum, prin încercări și grele lupte pe care le-a dus, le duce și le va mai duce încă. Dar câtă vreme „steagul” Golgotei va flutura în fruntea oștirii copiilor lui Dumnezeu, nici o putere din lume nu va putea să-i stea înainte.

Puterea și biruința Lucrării Domnului stă în Jertfa Crucii de pe Golgota. Dar când steagul acesta nu se mai vede, atunci umbrele morții se aștern peste Lucrare și suflete.

Cât timp în viața și mărturisirea unu om, a unei lucrări, Iisus cel răstignit este singurul steag care se vede ridicat, fii liniștit, apropie-te, acolo totul e bine.

Când însă în locul acestui steag ceresc se ridică în vând trențele murdare ale oamenilor, chiar când ele se numesc așa cum scrie la Isaia 64, 6 – fugi de acolo, urând până și cămașa mânjită de carne  (Iuda 23). Acolo e primejdie. Acolo unde firea pământească a ridicat steagurile ei de cârpe – netrebnice învățături și datini omenești, este „mestecătura”. Și Dumnezeu nu iubește „amestecătura”. El vrea „despărțire” desăvârșită de lume, de păcat, de întuneric, de orice întinăciune. De aceea a spus: Ieşiţi din mijlocul lor, despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce necurat, şi vă voi primi (II Corinteni 6, 14-18).

Templul lui Dumnezeu (II Corinteni 6, 16) nu se împacă cu idolii… jocuri, beții, îmbuibări, lăcomie de avere etc (I Corinteni 10, 7; Efeseni 5, 5; Coloseni 3, 5). Acest Templu trebuie să fie curat, printr-o desăvârșită despărțire de lume și lucrurile ei fiindcă, prietenia cu lumea pe care Cuvântul o numește „preacurvie” este vrăjmășie cu Dumnezeu (Iacov 4, 4-5; I Ioan 2, 15-17). De aceea ni se strigă: Copilaşilor! Păziţi-vă de idoli! (I Ioan 5, 21).

Domnul urăște de asemenea „învățătura nicolaiților” (Apocalipsa 2, 15) – acea altă evanghelie, acel alt Iisus (II Corinteni 11, 4) – acea altă învățătură care strică curăția gândurilor și credincioșia care este față de Hristos (II Corinteni 11, 3). Pe cei ce propovăduiesc o Evanghelie deosebită de aceea pe care a propovăduit-o el, apostolul Pavel a spus să fie anatema (Galateni 1, 9).

E trist de tot să vezi cât de jos a coborât creștinătatea zilelor de azi care nu mai știe să tăbărască în jurul steagului. Ba chiar și mulți din cei ce-și spun credincioși, ca să nu sufere prigonire pentru Crucea lui Hristos (Galateni 6, 12) sau lăsat atrași sub faldurile diferitelor steaguri de oști care n-au ieșit și nu ies din lume. Fiindcă au ubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu (Ioan 12, 43; 5, 44). Dar de dincolo de poartă, glasul care s-a stins în chinurile morții de pe cruce, ne chiamă să ieșim afară din tabără să suferim ocara Lui (Evrei 13, 12-14).

Tu te-nfiori când te gândești

Pentru Iisus să pătimești

Ți-e teamă ca să părăsești

A lumii lucruri pământești

Dar tabăra de nu-i lăsa

Cu Domnul parte nu-i avea

Și-ocara-I de n-ai suferi

De cinstea Lui te-ai păgubi.

 

Auzi tu frate, cum de pe Golgota te cheamă glasul lui Hristos? Până când vei mai rămânea în tabără? Afară di tabără, la El! Ca să suferi și tu ocara Lui. Și apoi ridică și în viața ta steagul mărturisirii Golgotei și ține sus Cuvântul vieții.

Pe meterezele cetății vieții tale rămână împlântat acest singur steag mântuitor: Iisus Hristos cel răstignit. E singurul Semn după care Împăratul te va recunoaşte în ziua Sa (Romani 10, 9-10).

Ioan Marini, Revista - „Familia Creștină”, anul 1942, nr. 6-7, pag. 1