O casă împărătească – în speţă palatul lui Irod, poartă podoabe de sărbătoare. Împăratul îşi serbează ziua numelui. Deci zi de sărbătoare şi ospăţ. Oaspeţi aleşi, mâncări scumpe, vinuri alese, veselie mare. Mai trebuie şi distracţie. O vor avea. Acolo este o fată frumoasă şi făloasă, gătită ochi, care ştie să joace bine. Şi pentru buna dispoziţie a oaspeţilor, joacă. Jocul ei, plăcut, elegant, artistic şi atrăgător, smulge aplauze. Toţi sunt încântaţi. Irod, sărbătoritul şi mai mult. În culmea admiraţiei, făgăduieşte – ca dar – până la jumătate din împărăţia sa, dansatoarei. Plăcerile păcatului smulg de la păcătoşi danii, pe care niciodată n-ar fi în stare să le jertfească într-o faptă de iubire. Numai cei ai lui Hristos sunt în stare de jertfe pentru El.
Şi fata cere, la sfatul mamei sale adulterine, capul lui Ioan Botezătorul. Irod s-a întristat, dar ca să nu-şi calce cuvântul – dat în faţa la atâţia oaspeţi cu jurământ – i l-a dat.
Astfel a fost stropit acest ospăţ cu sânge. Un joc plăcut şi capul unui sfânt. Cauză şi efect. Pom şi roadă. Dacă jocul ar fi fost un lucru bun, urmări bune ar fi avut. Dar tot ce poate să facă fata unei desfrânate este să joace (plăcut şi frumos), ca să placă unui păcătos. Iar tot ce poate da în schimbul acestei plăceri, un stricat ca Irod, este capul unui sfânt. Fără îndoială, dracul care era şi el de faţă la acest ospăţ şi care fusese dascălul fetei (Pravila de la Govora zice că toate jocurile le-a făcut dracul) – a secerat frumoasă roadă în ziua aceea. Soldul acestei onomastice este pentru credincioşi durerea, jalea şi lacrimile pentru pierderea unui sfânt şi vestitor al adevărului, pentru împărat mâinile şi conştiinţa mânjite cu sânge, pentru Irodiada şi fiica ei (uneltele satanei) o răzbunare şi osândă, pentru oaspeţi complicitate la crimă, iar pentru diavol sacul plin…
Petrecerea din palatul lui Irod şi „rezultatele” ei sunt cea mai bună dovadă şi model despre rezultatele „morale” şi materiale ale petrecerilor cu dans până în zori, grozav de răspândite în mijlocul creştinătăţii căzute din zilele noastre.
Jocul i-a plăcut lui Irod, dar predica adevărului, nu! Şi fiindcă nu-l lăsa în pace, l-a închis pe acest rătăcit, demodat, sălbatic şi nechemat predicator Ioan, în temniţă. Avea autoritate, de ce să n-o folosească.
Irod iubea lumea, de aceea lucrează în felul lumii: iubeşte păcatul şi prigoneşte adevărul şi pe martorul lui. Nu uita cititorule. A iubi lucrurile din lume: petreceri, jocuri, modele, păcatul; a nu iubi şi a nu-ţi plăcea cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa după voia Lui, ba chiar a prigoni pe cei care mărturisesc adevărul şi vor să trăiască o viaţă sfântă, însemnează a fi şi tu un fel de Irod, păcătos şi păgân, vrăjmaş a lui Dumnezeu şi al oricărei neprihăniri.
A iubi lumea, a trăi în păcate şi fărădelegi, dar a fi şi unul din cei ce zic „Doamne, Doamne”, însemnează un superstiţios Irod care înainte de a închide pe Ioan, îl ocrotea şi-l asculta cu plăcere. Aceasta nu l-a împiedicat de-a fi un ucigaş, ca şi pe Iuda. Fiindcă dacă cineva nu se pocăieşte, poate fi chiar apostol, o sfârşeşte cum a sfârşit-o Irod şi Iuda, adică în Iad. Numai pocăinţa inimii schimbă pe om. Numai naşterea din nou dă dreptul de a intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Nu te înşela. Pe Irod păcătosul, care nu vrea să se pocăiască, îl aşteaptă pieirea sigură. Când diavolul îl va ameţi bine – pe cel căruia îi plăcea s-asculte şi predica şi muzica şi jocul, îl va împinge să facă o crimă şi se va duce în adânc. Plăcerea pentru petreceri, jocuri şi păcate e dovada stricăciunii sufleteşti şi a biruinţii lui satan într-un suflet. Este lanţul din care numai Hristos te poate izbăvi.
O, voi tinerilor, care aţi fost prinşi în lanţul vrăjmaşului ca fiica Irodiadei. Desprindeţi-vă din acest lanţ cât mai este timp. Predaţi-vă Domnului Hristos şi apucaţi viaţa şi mântuirea. Fericirea se află numai în Hristos.
Ioan Marini, Ziarul „Familia creștina”, anul 1941, nr. 3, pag. 1
