Dacă am cunoscut prea mulţi tineri din felul celor descrişi mai înainte, în lunga noastră viață am cunoscut totuşi şi altfel de tineri, cu altfel de viaţă, decât ceilalţi.
Ne vom strădui, după cât ne va ajuta Duhul Domnului şi pe măsura puterilor noastre, să punem ceea ce am văzut şi am auzit, cu sinceritate şi nădejde, în faţa tinerilor noştri, pentru ca cei care gândesc cu seriozitate la viaţa şi viitorul lor, să-şi deschidă bine ochii minţii, acum cât încă nu e prea târziu, şi să aleagă drumul cel bun, spre a nu ajunge la sfârşitul cel rău.
Am vorbit mai înainte de două clase de tineri, potrivit cu cele două exemple rele alese din Biblie şi din viaţa obişnuită mai de lângă noi… Vom mai vorbi şi de alte exemple tot aşa, pentru că sunt multe, şi bune şi rele. Toate spre învăţătura şi îndreptarea celor care vor să ia aminte (I Ioan 1, 3).
Am vrea acum să ne gândim la un exemplu din Sfânta Evanghelie şi să învăţăm ceva din viaţa fiului celui pierdut (Luca 15, 11-32). Acest tânăr începuse şi el rău, încă din copilăria lui. Leneş, nu făcea nimic. Pretenţios, cerea mereu părinţilor să-i facă totul după mofturile lui. Neserios, se ţinea numai de rele cu tineri ca el, neînvăţând nimic bun. Destrăbălat, cheltuia totul în petreceri şi chefuri cu stricaţii şi cu stricatele. Pe când fratele său mai mare mergea la şcoală şi la muncă, ascultător de părinţi, – el se ducea râzând la prostii şi la păcate.
Când părinţii îl vor fi sfătuit cu dragoste, el va fi râs nepăsător, cum fac de obicei astfel de tineri prost crescuţi. Când vor fi stăruit de el cu lacrimi, el se va fi încruntat şi le va fi răspuns obraznic. Când îi vor fi vorbit ceva mai aspru, va fi ieşit trântind uşile şi bombănind urâciuni. Când nu-i vor mai fi dat bani să-i risipească, va fi ameninţat şi va fi furat de pe acasă, să-şi facă rost de bani prin orice mijloace, aşa cum fac de obicei cei care încep aşa rău…
Până când, nemaiputând suporta viaţa din casa părintească, şi-a cerut obraznic partea lui de moştenire, spunând că renunţă pentru totdeauna şi la părinţi şi la familie şi la casă şi la trecut – şi-şi ia soarta în mâinile sale, ca să meargă prin viaţă cum îi place lui, fără să mai fie silit să asculte de nimeni.
Fireşte, a ajuns şi acesta curând, după cum normal ajung toţi cei care se poartă ca el… Slugă la porcii unui stăpân nemilos, răbda de foame, de frig, de ruşine, de căldură şi de dor… Dorea să se poată sătura chiar şi din roşcovele pe care le mâncau porcii, «dar nu i le da nimeni» – căci el nu învăţase să-şi caute singur niciodată mâncarea.
El, care umblase mereu cu haine «croite la modă» acum rămăsese cu nişte zdrenţe abia ţinându-se peste goliciunea lui. El, care făcuse mofturi totdeauna la orice mâncare, dorea acum şi lăcomea la ceea ce mâncau porcii păziţi de el. Şi, pentru că nu voise să înveţe nici o muncă, ajunsese să facă acum singura muncă vrednică de josnicia şi de lenea celui netrebnic, ruşinoasa slujbă de porcar la un stăpân rău.
O, dar ce folositoare i-a fost nenorocirea în care a ajuns! Ce şcoală binefăcătoare i-a fost căderea sa.
Suferinţa în care s-a prăbuşit l-a învăţat ceea ce n-ar mai fi putut să-l înveţe nici o altă şcoală din lume. Foamea i-a frânt mândria. Singurătatea i-a înfrânt neascultarea. Amintirea dragostei părinteşti i-a frânt inima. Şi începutul rău s-a transformat într-un sfârşit bun. Dumnezeu are mereu grijă să dea lecţii fiecărui suflet spre mântuire, chiar şi celui mai decăzut. Numai că nu oricine vrea să vadă, să înveţe şi să asculte.
Într-un institut de învăţământ erau doi tineri din acelaşi an şi în acelaşi loc. Amândoi începuseră rău: erau risipitori, necumpătaţi, neserioşi şi dedaţi la toate relele.
Cel mai rău era că apucaseră cu patima jocurilor de noroc, care erau oprite şi aspru pedepsite de lege. De multe ori fuseseră înştiinţaţi de pedeapsa pe care ar putea să o primească într-o bună zi, dar ei nu voiau să ţină seama nici de o înştiinţare bună.
Unul dintre ei avea părinţi bogaţi. Dar celălalt nu avea decât o mamă săracă ce câştiga banii muncind la roabă, cărând pietre pentru reparatul străzilor. Odată tinerii au fost prinşi jucând cărţi pe bani, şi au fost condamnaţi fiecare la o amendă destul de mare, care, dacă nu era plătită imediat, se transforma în închisoare.
Fiul bogatului a scăpat uşor, fiindcă părinţii lui au putut plăti imediat amenda cea mare pentru el. Dar fiul văduvei sărace a trebuit să meargă la închisoare, fiindcă mama lui nu avea cu ce plăti amenda pentru el.
Când şi-a văzut fiul condamnat la închisoare, biata mamă văduvă şi-a întreit munca ei ca să câştige cât mai repede banii cu care să plătească închisoarea fiului său, ca să-l scape cât mai curând din suferinţă şi din ruşine. Muncea sărmana mamă din noapte până în noapte cu mâinile şi picioarele sângerate de loviturile şi tăieturile pietrelor cărate. Dar muncea, muncea uitând de durerea ei, pentru a-l scăpa pe el de ai lui.
Strada unde muncea acum mama, trecea chiar prin faţa închisorii fiului ei. De la geamul celulei sale, fiul privea toată ziua mâinile şi picioarele mamei sale care sângerau pentru mântuirea sa.
Privind rănile mamei sale, inima lui s-a zdrobit de durere şi de părere de rău pentru viaţa pe care o dusese. Din ochii lui începură să curgă şiroaie de lacrimi amare, care se prelingeau pe gratiile printre care privea cum suferă şi ispăşeşte altcineva pentru păcatele lui. Din durerea aceasta s-a născut în el un alt om, care a rupt-o pe totdeauna cu viaţa din trecut şi, luând o altă cale, devenise un om nou, corect şi cinstit. Curând preţul a fost plătit şi fiul a fost scos liber. Prăbuşit în faţa mamei lui, fiul i-a sărutat rănile mâinilor, mulţumindu-i că datorită acestor răni el a devenit acum un alt om, credincios şi cinstit.
Ajuns la institutul lui, fostul lui tovarăş de rele l-a întâmpinat râzând şi i-a zis:
– Acum putem să începem din nou.
– Cu mine nu vei mai începe niciodată – răspunse tânărul. Eu am sfârşit pentru totdeauna o astfel de viaţă. Acela care eram am murit, acum sunt altul.
– Eu joc din nou, nu-mi pasă. Nu fi nebun, vino şi tu – zise celălalt.
– Tu poţi să faci ce vrei, îi zise el, pe tine nu te doare nimic. Dar eu am văzut preţul cu care am fost salvat: sângele mamei mele. Şi nu voi mai păcătui niciodată, niciodată. Şi, plecând, îl lăsă singur.
Iată cum un om care a început rău poate să sfârşească bine, când priveşte Sângele Iertării şi Mântuirii. Preţul prin care el a fost răscumpărat. Priveliştea aceasta, care arată dragostea cea mare cu care ne-a iubit pe noi Hristos, trebuie să ne cutremure şi să ne schimbe. Hristos Şi-a vărsat Sângele Său nevinovat pe Cruce pentru izbăvirea noastră din osânda păcatului nostru… Atunci noi cum să mai putem păcătui, cum să mai putem călca în picioare Sângele Său?
Dacă am început rău prin păcate, acum să sfârşim bine prin pocăinţă.
Slavă veşnică Ţie, Prea dulcele nostru Mântuitor, Care Ţi-ai vărsat Sângele Tău Sfânt pentru păcatele noastre. Îţi mulţumim că ne-ai iubit atât de mult şi Ţi-a fost milă, izbăvindu-ne din temniţa veşnică în care zăceam fără nădejde cu toţii. Ajută-ne, Doamne Iisuse, ca privind la dragostea Ta să ne doară că Te-am răstignit. Privind mâinile şi picioarele Tale să punem legământ să nu mai păcătuim niciodată, ci să Te slujim şi să Te urmăm pe Tine. Ca să vedem Împărăţia Ta fericită. Amin.
Traian Dorz, Cărarea tinereții curate
