Psalmul 12, versetul 1
O, ce suspin dureros este acesta! Cu câtă sfâşiere l-am scos şi noi de atâtea ori din inimile noastre! Când, cu adâncă întristare, am aflat vestea că încă un suflet ales şi credincios al lui Dumnezeu s-a mai dus… Cu ce zdrobire de inimă primim şi privim plecarea dintre oameni de pe pământ a fiecărui suflet care a fost evlavios şi vrednic! Din numărul celor atât de puţini şi de necesari printre noi. Căci viaţa lor era atât de binefăcătoare, de rodnică şi de frumoasă.
De fiecare dată ni se pare că locul unui astfel de suflet va rămâne pe totdeauna gol. Că nimeni de pe pământ nu va mai putea să împlinească binele în felul fericit şi frumos în care l-a împlinit acesta. Ce adevărată şi ce mare este într-adevăr pierderea oricărui om evlavios şi bun de pe lume! În ceata cea mică şi rară a oamenilor evlavioşi, fiecare plecare lasă un gol atât de adânc şi de dureros. Fiecare scădere este o pagubă, pentru că numărul celor care trăiesc cu evlavie voia lui Dumnezeu, al celor care umblă cu bunătate şi dreptate în căile lor, al celor care înalţă rugăciuni fierbinţi şi neîncetate pentru semenii lor, care umblă cu milă şi dragoste faţă de cei nenorociţi şi care simt o dureroasă răspundere pentru mântuirea altora, — numărul acelora nu este mare. Ei nu sunt mulţi şi nu au fost mulţi niciodată pe pământ. Ci, cu cât sunt mai mulţi ceilalţi oameni, care trăiesc într-un fel tot mai îndepărtat de evlavie, cu atâta cei evlavioşi care se duc dintre oameni sunt mai de regretat. Şi mai de neînlocuit. Lumina şi bunătatea, care se duc o dată cu ei, împuţinează ceea ce a mai rămas ca nădejde şi uşurare în faţa poverilor tot mai apăsătoare de păcate şi de întuneric pentru ceilalţi. Se duc oamenii evlavioşi… Se duc rând pe rând acei care, din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semenii lor, nu şi-au cruţat nici viaţa, nici sănătatea, nici libertatea, nici odihna, nici avutul, nici familia lor. Ci s-au dăruit în totul muncii, luptei şi jertfei pentru acest scop sfânt. Se duc oamenii evlavioşi care, răbdând toată prigonirea celui rău, n-au încetat totuşi să ne sfătuiască cu dragoste, să ne îndrume cu răbdare, să ne înţeleagă cu blândeţe, să ne ajute cu bunătate, ca să ne îndreptăm şi să ne apropiem şi noi de Dumnezeu. Se duc oamenii evlavioşi, părinţii şi fraţii noştri, care ne-au făcut atât de mult bine, care au petrecut zile şi nopţi de rugăciune şi de lacrimi pentru noi şi lângă noi, care au vegheat şi au ostenit să ne lumineze şi să ne crească spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră şi a altora… Care ne-au călăuzit blând pe calea Adevărului, care ne-au mustrat spre îndreptare şi care ne-au ferit de căile înşelătoare. Se duc oamenii evlavioşi la odihna şi răsplata de care s-au făcut vrednici înaintea lui Dumnezeu. Pentru ei, plecarea este o izbăvire, o uşurare, o bucurie şi o încununare. Dar pentru Lucrarea lui Dumnezeu, pentru rândurile luptătorilor lui Hristos şi pentru lumea asta este o pagubă de neînlocuit. Însă, vai, oamenii nu-şi dau cu adevărat seama despre pierderea pe care o lasă fiecare plecare a lor! Decât prea puţini. Şi prea târziu.
O, preabunule Doamne, ascultă strigătul nostru cel sfâșietor pentru cei preaiubiți și preaaleși ai noștri! Păstrează-i cât mai mult între noi pe acești scumpi soli ai Tăi, căci prin aceste suflete evlavioase ne-ai făcut și ne faci atât de mult bine. Iartă-ne, Doamne, căci de multe ori ne-am purtat față de ei cu nevrednicie și nepăsare, nedându-le nici ascultarea, nici prețuirea pe care le-a datoram.
Vindecă cu iubire rănile sufletului lor, pe care și noi le-am făcut. Iar când îi vei lua dintre noi, îngrijește de înlocuirea lor cu alții, pentru ca numărul oamenilor evlavioși să nu se piardă. Ci sămânța lor, amestecându-se cu a noastră, să ne sfințească și pe noi. Și să ne schimbe din fii ai neascultării și ai necredinței, în fii ai evlaviei și ai luminii. Ca să nu ne pierdem, ci să ne mântuim, noi și copiii noștri. Amin.
Traian Dorz, Hristos - Comoara Psalmilor, vol. 1
