Fratele Iulius Igna s-a născut în anul 1891, la Câmpuri de Sus, lângă Ilia, județul Hunedoara.
A crescut în aceste locuri frumoase, cu dealuri și pomi roditori, dar a rămas de mic copil fără tată, fiind îngrijit numai de mama lui, Maria, care era o femeie evlavioasă. Ea l-a învățat din copilărie să fie credincios și să iubească lucrurile Domnului, rugăciunea, biserica și cântarea religioasă…
La școală a fost mai silitor ca toți colegii lui și a învățat cu grijă și dragoste, în așa fel, că mai mulți ani a fost învățător în satul lui, ajutându-i pe sătenii săi să afle lumina cărții românești și creștinești.
Încă din primii ani de la înființarea Oastei Domnului, el a intrat cu tot sufletul în Lucrarea aceasta sfântă, devotându-se apoi în întregime, cu tot sufletul său, în propovăduirea Cuvântului Sfânt și în atragerea sufletelor pe calea mântuirii. Cartea bună a fost cea mai mare pasiune a vieții sale, astfel că după ce a descoperit cărțile Oastei Domnului a părăsit orice altă ocupație și și-a devotat cu toată puterea tot timpul citirii și răspândirii acestor cărți mântuitoare de suflet.
Astfel, de prin anul 1924 – când pentru prima dată a mers la Sibiu, spre a-l vedea și auzi pe părintele Iosif Trifa – el s-a întors de la centrul Oastei cu o mare desagă plină cu cărți. Pe jos, apoi, a început să cutreiere satele și târgurile, răspândind foile și cărțile Oastei cu o dragoste și cinste pline de dăruire.
…În stările grele de atunci, când foarte mulți desfăcători de cărți și foi se dovedeau necinstinți – luând pe așteptare cărțile, apoi neachitând costul lor niciodată – el, fratele Iulius Igna, înțelegând marile jertfe pe care le făcea părintele Iosif cu tipărirea și răspândirea cărților, n-a luat niciodată pe așteptare, ci le-a plătit totdeauna înainte ori în clipa când i se dădeau.
Eu îmi aduc aminte cum, de-a lungul anilor cât am fost la Sibiu, l-am văzut adesea venind la librăria Oastei și încărcându-și desaga cu cărți, pleca prin țară ca un harnic semănător de lumină. Îmi părea că, în portul lui național și cu desaga albă, strălucind de lumina pe care o purta, era ca un apostol al neamului acestuia, ca un alt Badea Cârțan, care își închinase viața lui Dumnezeu și mântuirii semenilor săi.
La viața de familie a renunțat, nemaicăsătorindu-se, ca să poate fi în întregime liber pentru misiunea cea sfântă căreia i se devotase în totul. Pământul pe care îl avea pe lângă casă îl lăsase să îl lucreze vecinii săi buni, care îi dădeau și lui puținul pământesc de care mai avea nevoie ca să trăiască singur.
În anul 1925, când s-a format primul pelerinaj spre Ierusalim, la care a luat parte și părintele Iosif, fratele Iulius a fost și el unul dintre cei care s-au înscris printre primii pentru acest drum sfânt. Astfel el l-a însoțit pe părintele Iosif și pe ceilalți frați pe urmele Mântuitorulu, fiind nedespărțit de el tot timpul petrecut cu atâta cutremur pe locurile sfinte. De acolo, el s-a întors cu o viață și mai adânc predată Domnului.
Era nelipsit de la biserică în orice duminică și sărbători, însoțind cântările de la strană cu ochii plini de lacrimi, fiindcă iubea nespus de mult cântarea religioasă.
Cântările Oastei le cânta cu o armonică pe care totdeauna o purta cu el. Cele mai multe din cântările de prin adunări, frații și surorile le învățau, ani de zile, de la armonica fratelui Iulius, care aducea de fiecare dată în adunări câte o cântare nouă.
Oricând s-a ivit o trebuință materială deosebită și Lucrarea Domnului apela la un ajutor bănesc, fratele Iulius era cel dintâi care își deschidea inima și mâna pentru a ajuta lucrul Domnului. La contribuția pentru plata tipografiei, el a ajutat cu o mai mare parte decât oricare dintre frați.
Când s-a făcut chemare pentru o casă a foii «Isus Biruitorul», el era cel dintâi să ajute.
Când a fost nevoie de o camionetă pentru misiuni, tot fratele Iulius a fost printre cei dintâi.
La multe inițiative bune el a fost cel ce le-a pornit, iar în fruntea desfăcătorilor de cărți și de foi, el, era, ani de zile, cel dintâi pe lista bunilor desfăcători.
Deși era invalid de război din Primul Război Mondial și a zăcut mult timp prin spitale, el nu s-a plâns niciodată. Când era vorba de ostenelile pentru Domnul, deși colinda mereu pe jos și cu desaga grea de cărți prin satele și târgurile țării, slăbuț trupește, el avea o sfântă bărbăție sufletească, purtând sarcini și făcând lucrări mult mai mari decât cei sănătoși și puternici trupește.
Pentru casa «Isus Biruitorul» din 1937, el, trimițând un dar de o mie de lei, îi scria părintelui Iosif: “Trimit o cărămidă de o mie de lei pentru Casa «Isus Biruitorul» și rog încă o sută de frați să facă la fel. Dacă toți cei care pot ar face așa, până în primăvară am avea Casa gata. S-ar cuveni, căci dacă pentru alte scopuri lumești se găsesc bani, cu atât mai mult ar trebui să se găsească pentru Domnul Iisus și pentru alesul Lui…
5 februarie, 1937”
Ce suflet curat și frumos avea fratele Iulius! Așa era și îmbrăcămintea lui trupeasc, albă și curată. Era o bucurie și o desfătare sufletească să-l vezi și să-l asculți.
A trecut la Domnul în 20 iulie 1952 și a fost înmormântat în cimitirul satului său natal, Câmpuri-Surduc, județul Hunedoara, în vârstă de 61 de ani.
Cu câțiva ani înainte de moartea sa înfiase o fată săracă și orfană, căreia i-a dat întreagă casa și averea sa, căsătorind-o creștinește și lăsându-I moștenire tot ce a avut el. Urmașii acestei familii sunt azi niște oameni vrednici și vorbesc cu multă recunoștință despre binefăcătorul lor.
La înmormântarea trupului său, în ziua de sfântul Ilie, 1952, au luat parte mulți frați și surori din Câmpuri-Surduc, Ilia, Tătărăști, Gurasada.
Sufletul său se bucură acum în ceruri, la Domnul Răsplătirilor Veșnice, iar pilda lui vrednică să facă Domnul să fie urmată de cât mai multe suflete devotate, fiindcă cine îi luminează pe alții cu lumina lui Hristos va străluci în ceruri în veci de veci.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi
