În Fiat-ul rostit de Fecioara Maria la Bunavestire, este cuprins întregul univers al credinţei noastre. Din el se revarsă rod bogat de creştere duhovnicească. Amintim astfel: acceptarea, încrederea, smerenia şi încredinţarea – predarea în Mâna Domnului.
1. Acceptarea Voii lui Dumnezeu pentru viaţa mea
Fecioara Maria s-a dedicat vieţii la templu, dar mai ales slujirii lui Dumnezeu. Acceptarea totală şi deplină a Voii lui Dumnezeu o face transparenţa Duhului Sfânt. Legământul făcut de noi în Oastea Domnului, ne învaţă să primim ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi. Planul şi felul de a lucra al Domnului ni-l descoperă Sfânta Scriptură. Biserica ne primeşte şi călăuzeşte prin Tainele ei, iar din scrierile Sfinţilor noştri înaintaşi, descifrăm ce este evlavia, cum să creştem în credinţă şi cum să trăim şi să iubim părtăşia în frăţietate.
Dar până la acest nivel, cum să acceptăm viaţa aşa cum este, cu durerile şi sfâşierile ei, cu nedreptatea, respingerea şi toate provocările ei?
Dumnezeu ne cheamă să venim la El, aşa cum suntem, fără a ne preface în vreo privinţă, simţindu-ne durerea, tânjind să ne umplem sufletele cu hrana bogată.
Oare la ce fel de acceptare ne invită Evanghelia? Căci se pare că ea are o programă specială pentru sufletele credincioase: întoarcerea celuilalt obraz, întâietatea dată celorlalţi, respingerea asumată, iubire a vrăjmaşului, parcurgerea şi celei de-a doua milă după prima, suferirea ocării, a calomniei şi mai ales, agăţarea de promisiunile lui Dumnezeu, atunci, şi mai ales atunci când nu-I simţim bunătatea.
Acceptarea înseamnă că realitatea lui Dumnezeu, dă afară orice altă realitate din sufletul nostru.
E nevoie să venim spre Dumnezeu acceptând condiţiile Sale. El ne învaţă modalitatea: Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit. (Ieremia 29, 13-14)
2. Încrederea neclintită
Fiecare dintre noi am trecut şi mai trecem prin arşiţa dogorâtoare a suferinţei. Auzim tot mai des în jur despre experienţe de viaţă greu de crezut, de nedepăşit… De limită.
Fecioara Maria a trăit o viaţă permanentă de limită. Vestea adusă de Arhanghelul Gavriil a aşezat-o într-o situaţie imposibilă – o sarcină fără bărbat, în mijlocul unui popor sufocat de prejudecăţi şi consecinţele acestei stări: bârfele, acuzele biciuitoare, judecata aspră şi poate moartea, lapidarea pentru păcatul curviei, căci aceasta era culpa!
Cu toată neprihănirea ei, a primit totul cu curajul unei încrederi autentice. Deşi trebuia să probeze ceva ce nu se vedea cu ochiul liber al necredinţei… fecioară fiind şi fără de bărbat, va naşte prin puterea Duhului Sfânt!
Ca în faţa unui exerciţiu de încredere, astăzi, noi am crede aşa ceva ca fiind cu putinţă? Am avea încredere neclintită în neprihănirea ei?
Maria, Myriam, a mers pe o încredere deplină în Voia Lui Dumnezeu.
Cu ceva timp în urmă ascultam confesiunea unei tinere, aflate într-o situaţie limită. Era frământată şi îndurerată profund pentru starea existentă în familia ei: părinţii divorţaţi, ea într-o relaţie nefericită cu un baiat, lipsa perspectivei profesionale la orizont… angoase cotidiene în lumea noastră . Nu reuşeam să intru în dialog cu ea, eram doar martora interogaţiilor ei, a furiei în faţa neputinţei şi a lipsei lui Dumnezeu, pe care ea nu-L vedea nicicum.
Dincolo de pumnii încleştaţi, de planul ei plin de patima, se afla un strigăt mut şi singuratic după cineva care să fie alături de ea, s-o iubească într-un fel care s-o elibereze de corvoada de a fi lider al propriei nefericiri.
Întrebările şi revoltele ei se pot continua în fiecare dintre noi. Planul ei şi al nostru, atunci când Îl excludem pe Dumnezeu, era de a-şi pune la punct lumea până când aceasta va putea avea grijă de ea, aşa cum dorea ea. Planul lui Dumnezeu este să unească toate lucrurile în Hristos, până când fiecare genunchi se va pleca înaintea Lui.
Aceste două persoane – tânăra cu care vorbeam şi Dumnezeu, nu umblau împreună. Mergeau în direcţii diferite. Ea venea la Dumnezeu, poate chiar la o adunare, nu ca să înveţe umblarea cu El, cu toată încrederea în El, ci ca să-L convingă să-I dea energia şi puterea de care avea nevoie pentru a-şi împlini propriile scopuri. De care ea singură, promitea plină de siguranţă să aibă grijă.
Până ce nu îşi va fi făcut o necesară corecţie la direcţie, nu putea să aibă nici pace, nici înţelepciunea de a face faţă situaţiei.
Dacă umblu prin credinţă şi încredere în Domnul, e nevoie de mai mult decât o simplă dedicare exterioară, oricât ar fi ea de corectă sau de alte eforturi de a te modifica spiritual prin autodisciplină. Încrederea neclintită, cere o operaţie fără anestezie, care să extirpe orice pretenţie ca lucrurile să meargă după placul meu.
Înseamnă să-I permit unui Chirurg experimentat, Unul ai cărui pacienţi se vindecă întotdeauna, să înceapă să lucreze asupra bolii mele fatale – impresia că eu şi acţiunile mele, rezolvă ceva. Abia după această vindecătoare incizie în voia mea , Domnul va opera în mine cu Voia Sa. Şi voi deveni, chiar din convalescenţă, plină de încredere prin lucrarea Harului Duhului Sfânt! Aşa cum, plină de încredere a fost Maria, Maica Dumnezeului nostru.
3. Smerenia
Toate ipostazele iconice ale Maicii Domnului emană un atribut esenţial al ei: umilitatea sau smerenia. Din înclinarea ei reverenţioasă faţă de prunc dar şi faţă de toata omenirea, desluşim dragostea cu care s-a aşezat la dispoziţia cerului, ea, ofranda cea mai pură a pământului. A fost avertizată de Dreptul Simeon că inima ei va fi străpunsă de sabia urii, a răutăţii şi a durerii celei mai mari şi mai depline, că Fiul ei “va fi semn ce va stârni împotrivire” (Luca 2, 30 – 32) şi cu toate acestea, s-a smerit, a slujit ca şi Fiul ei pentru mântuirea noastră.
Aşa suntem chemate să ne smerim sub toată apăsarea crucii noastre şi de acolo, de sub cruce să slujim celorlalţi. Să ne aplecăm şi să îmbrăţişăm tot sufletul zdrobit. Să-l îmbrăţişăm cu lacrima, cu rugăciunea noastră, cu braţele iubirii sfinte, uitând de ne-îmbrăţişarea noastră, răbdând însângerarea. Şi de sub spini, să oferim aproapelui florile din lacrimile noastre. A te smeri nu înseamnă să se vadă că esti, ci să se simtă din fiinţa iubirii tale de Domnul.
Înseamnă să uiţi ce eşti, să-ţi uiti durerea, decepţia, boala, singurătatea, neimplinirea… Toate să se plece în faţa interesului pentru Dumnezeu. Eu exist pentru EL şi nu EL pentru mine.
Fiindcă lui Dumnezeu Ii pasă nespus de mult de copiii Săi, de multe ori El alege să ne aline suferinţa şi să ne rezolve problemele. Însă deoarece Iubirea Sa, este o iubire inteligentă, motivată de ceea ce ştie că este mai bine pentru noi, El ne dă ceva mai interesant pentru care să trăim decât noi înşine. Ne atrage în realitatea supranaturală a trăirii pentru o împărăţie veşnică.
Trebuie să învăţăm ce înseamnă să venim la Dumnezeu crezând că EL este bun, chiar atunci când viaţa nu o arată, având o smerită încredere că EL îi răsplăteşte plin de îndurare pe cei care Îl caută cu onestitate chiar şi atunci când în sufletul lor nu încetează durerea.
4. Predarea – Legământul
Eva cea veche a călcat porunca, s-a lăsat înşelată şi aşa a apărut păcatul “a luat din rodul lui şi a mancat (Geneza 3, 6). Dumnezeu, a concluzionat ea, îi ascunde, îi refuza ceva. Aşa că şi-a luat ea singură. Nu L-a crezut pe Dumnezeu. N-a mers pe Mâna Lui. Cu alte cuvinte îndoielile noastre cu privire la Dumnezeu au început de când Eva a acţionat făcând voia ei, de capul ei, luând singură totul. Noi toţi începem viaţa infectaţi cu o boală mortală. Sfântul Apostol Pavel o numea “legea păcatului care este în mădularele mele“(Romani 7, 23).
Îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu creează teroarea singurătăţii, într-o lume în care nu ne putem baza, ceea ce duce la furie împotriva lui Dumnezeu pentru că face atât de puţin să ne protejeze de suferinţă .
Pentru mintea decăzută, cea care nu s-a născut în mod real din Duh, a fi furios pe Dumnezeu, are sens. Astfel, omul reacţionează aşa: Dacă eşti atât de bun, cum se face că am boala asta grea, că nu am o căsnicie fericită, că nu mi-am realizat copiii, că nu am serviciul pe care mi l-am dorit, că nu sunt iubit şi acceptat, că nu, că nu.
În loc să mă simt îngrozit de propria mea obrăznicie, procedez ca şi Eva cea veche, merg paralel cu Voia Domnului. Caut soluţii alături, într-o continuă orbire numită cu preţiozitate – emancipare. Cultura lumii, încurajează psihologic egoismul. E mistuită şi dominată de încercările de vindecare ale eului nostru nedezvoltat spiritual. Ne încurajează o încredere artificială în noi înşine, regăsirea noastră numai prin noi, motivarea egoismului prin descoperirea stimei de sine. Urmarea este că preţuim şi căutăm mai mult rezolvarea suferinţelor noastre decât pocăinţa pentru păcat şi smerirea.
Trebuie să ne vedem pe noi înşine ca fiind mai mult păcătoşi decât răniţi. Pe măsură ce devenim conştienţi de egoismul nostru simţim dorinţa după o inimă curată şi un duh generos.
Când ne apropiem de Dumnezeu cu atitudinea unui cerşetor nevrednic, a cărui singură nădejde e bunătatea altuia, ca şi fiul risipitor, predându-ne în totalitate Lui, atunci Dumnezeu sfâşie valul care ne orbea şi aleargă să ne întâmpine cu un inel, o haină şi un adevărat ospăţ, uimindu-ne prin felul în care tânjeşte să se bucure de o relaţie apropiată cu noi.
Cu generoasa Lui inimă plină de iubire revărsându-se, El nu vrea să se ţină departe de noi nimic din ceea ce ne va ajuta să-L cunoaştem mai bine. În felul Său suveran, fără a ne consulta, El aranjează cu răbdare lucrurile în viaţa noastră astfel încât să Îl cunoaştem ca pe Cel ce ne umple sufletele, ca pe Iubitul nostru Mire, ca pe un Dumnezeu atât de bun încât nu vrea altceva decât bucuria noastră.
Dumnezeu vrea să fie găsit. E încântat să fie cunoscut. Se bucură când suntem aproape de El. Dar cu siguranţă, nu mă va lăsa să Îl găsesc, dacă îl privesc doar ca pe o unealtă pentru împlinirea dorinţelor mele.
Legământul nostru de predare, pe care l-am cunoscut prin Lucrarea Oastei Domnului, ne aşează pe o altă temelie de viaţă, cea a evlaviei. Fratele Traian ne învaţă că “prin cunoaşterea adevărului ajungem la evlavie (Evrei 12, 28). Sfântul Apostol Petru spune hotărât că în cele şapte trepte ale mântuirii, una din cele mai de sus este evlavia (II Petru 1, 5-7). Dar ce este evlavia şi care sunt însuşirile acestei virtuţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o cere atât de stăruitor? Evlavia este suma tuturor însuşirilor frumoase ale unui credincios: respectul sfânt faţă de Cuvânt, faţă de suferinţă, faţă de lacrimi, faţă de orice adevar. Delicateţe sufletească, gingăşie, compasiune, milostenie, blandeţe, duioşie, iubire, sfinţenie, cumpătare, omenie, iertare, toate acestea, învăluite în cea mai adâncă smerenie şi curăţie, ar întregi chipul divin al evlaviei.“
Pe această temelie, abia fiind, nu mai simţi teama ci te simţi liniştit.
Clădirea unei astfel de temelii înseamnă însă mult, aşa cum inspirat spunea fratele Traian: “Niciodată n-a fost uşoară calea mântuirii. Dar nici n-a fost cu neputinţă. Ci aceluia care îşi dă cu sinceritate toate silinţele să o ajungă, Dumnezeu i-a făgăduit toată garanţia Sa că o va ajunge“.
Născută din nou, Eva cea nouă, după modelul Maicii Domnului ar putea rosti cuvintele din Habacuc parafrazate astfel:
Chiar dacă smochinul nu va înflori
şi sunt singur,
viaţa nu va da nici un rod
şi nu pot găsi nici o bucurie în lumea mea în acest moment,
rodul măslinului va lipsi,
şi nu am nimic care să-mi aline rănile deschise,
şi câmpiile nu vor da hrană –
şi nu am nici o slujbă sau nu-mi place cea pe care o am,
oile vor pieri din staule,
şi nimeni nu mi-e alături în nopţile reci,
şi nu vor mai fi boi în grajduri
şi nu am nici o speranţă în boala mea,
eu tot mă voi bucura în Domnul,
mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele,
Domnul Dumnezeu este tăria mea,
El îmi face picioarele ca ale cerbilor,
şi mă face să merg pe înălţimile mele. (Habacuc 3, 17-19)
Liliana Lupoaie, Revista "Cuvânt pentru Suflet", nr. 70, ian-apr 2014
