Un „Fiat“ pentru noi toţi – Liliana Lupoaie

În viaţa Bisericii, locul Maicii Domnului este unic. Mariologia ortodoxă are un profund caracter hristologic, ceea ce înseamnă că Taina Maicii Domnului e de natură să justifice primatul lui Hristos în viaţa noastră şi ea se descoperă pe măsura apropierii de El.

Maica Domnului însumează şi exprimă aşteptările de veacuri ale unei umanităţi căzute şi însetate după unirea cu Dumnezeu. Ea este percepută ca noua Evă – cea desăvârşită prin ascultare: Maria este mama celor vii, Eva cea nouă întru Hristos.

Această Eva nouă, Maica celor vii, schimbă cursul istoriei, proiectează prin Fiat-ul ei o nouă lumină asupra creaţiei. După cum Avraam nădăjduind împotriva oricărei nădejdi a devenit părintele multor neamuri (Romani 4, 18) a marcat începutul Vechiului Testament, tot aşa Maria în clipa Buneivestiri inaugurează Noul Testament. Acest Fiat smerit al ei, rostit pentru noi toţi, răspunde Fiat-ului creator al Tatălui.

Hristos n-ar fi putut lua trupul şi sângele omenesc dacă omenirea – Maria nu I le-ar fi dat liber, în dar, ofrandă pură. Cuvântul întrupat este pruncul tăcerii bărbăteşti şi al consimţirii materne. Maica Domnului este culmea sfinţeniei umane – cea plină de har (Luca 1, 28). Vasul omenesc se arată vrednic de Cel Necuprins, Care îi ia firea. Maria nu este femeie între femei, ci încoronarea femeii, majestatea feminităţii, a Evei celei noi. Dumnezeu a ales-o pe Maria ca Maică şi a luat trup din trupul ei fiindcă a voit şi ea, cu toată fiinţa ei. El S-a întrupat în mod voit şi a voit ca Maica Lui să-L zămislească liber, cu voia ei deplină. (Nicolae Cabasila)

Fecioara participă astfel la Întrupare. Ca Eva cea nouă, ea conţine în sine, ca şi Noul Adam, toată omenirea, şi trupul ei, pe care-l dă Fiului, este trupul mamei tuturor celor vii (Facere 3, 20).

Iată mama ta, îi spune Iisus lui Ioan (Ioan 19, 27), iar în persoana lui Ioan este omenirea, care îşi regăseşte mama. Nu există decât o singură Maică Fecioară şi mă bucur să o numesc Biserica, spune Clement al Alexandriei.

Pe o icoană a Buneivestiri, numită Oustiug, pruncul este deja prezent în Fecioară, zămislit în ea din veşnicii. Este zămislirea prin Duhul Sfânt, chiar în clipa consimţirii prin pronunţarea lui Fie mie, fiat, ca la porunca dumnezeiască: El a zis şi s-au făcut. El a poruncit şi s-au zidit (Ps. 148, 5).

Toată fiinţa Fecioarei – mamă s-a desăvârşit prin ascultarea credinţei ei faţă de Dumnezeu. Această smerire deplină în ascultare a constituit puterea fiat-ului ei. Acceptarea fără cârtire a Voii Celui de Sus a însoţit-o pe tot cuprinsul vieţii sale mult încercate. Bucuria Naşterii purta în chip tainic durerea şi sfâşierea Golgotei.

La patruzeci de zile, ducând pruncul la templu, Iosif şi Maria întâlnesc aici un om drept şi cu frica lui Dumnezeu, pe nume Simeon. Acesta apare chiar la începutul drumului de credinţă al Mariei. Cuvintele lui, inspirate de Duhul Sfânt (Luca 2, 25-27) confirmă adevărul Buneivestiri. Adresându-se Domnului, el spune: Au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor şi mărirea poporului tău Israel (Luca 2, 30 – 32).

Însă tot atunci Simeon se adresează şi Mariei cu aceste cuvinte: Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca semn ce va stârni împotrivire. Şi adaugă cu referire directă la Maria şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi (Luca 2, 34-35). Vestirea lui Simeon apare ca o a doua vestire făcută Mariei, întrucât îi descoperă ei şi nouă, dimensiunea concretă, istorică în care Fiul ei îşi va îndeplini misiunea, şi anume – înconjurat de ură, blamat, acuzat pe nedrept, renegat şi alungat. O astfel de vestire o anunţă că va trebui să-şi trăiască viaţa de credinţă la fel ca şi Fiul ei, înconjurată de ură, de invidie, blamată, acuzată, bănuită…
Această a doua vestire a lui Simeon este de un concret izbitor pentru toţi fiii ascultării de Fiul şi de Maica, de atunci şi până azi! Primindu-L pe Domnul în viaţa noastră şi noi spunem un fiat Voinţei Tatălui ceresc până la Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine!. Acest da spus lui Dumnezeu e rodul doririi de El.

Praznicul Buneivestiri este pentru orice suflet, cu predilecţie pentru cel feminin, o aşezare în oglindă. În oglinda chipului Maicii Domnului. Ea ne învaţă ascultarea de Domnul prin puterea smereniei. Lecţia biruinţei prin acceptarea înfrângerilor aparente. Situată la polul opus egalitarismului şi revendicării, smerenia ne face apţi Duhului Sfânt, e harul mângâierii şi al bucuriei, harisma specifică femeii de a-L zămisli pe Dumnezeu în sufletele sfâşiate.

Frumuseţea va salva lumea (Dostoievski), dar nu orice frumuseţe, ci frumuseţea Duhului Sfânt, cea a Femeii înveşmântate în Soare (Apocalipsa 12, 1).

 

Liliana Lupoaie, Revista "Cuvânt pentru Suflet", nr. 70, ian-apr 2014