Nimeni nu poate fi mama copiilor tăi, ca tine, şi în locul tău. De aceea răspunzi de ei. Nimeni nu poate să plângă ca tine, şi în locul tău, pentru păcatele tale. De aceea răspunzi de ele. Nimeni nu se poate naşte din nou în locul tău, şi pentru mântuirea ta. De aceea răspunzi de ea. Nimeni nu va putea muri în locul tău, cum nu s-a putut naşte nimeni pentru tine, din părinţii tăi. De aceea trebuie să-ţi împlineşti răspunderile. Nimeni n-a păcătuit în locul tău şi nimeni nu va merge pentru tine în faţa Judecăţii lui Dumnezeu decât tu singur. Căci tu eşti un singuratic… Până la urmă fiecare suntem câte un singuratic. Pentru tot ce eram datori să împlinim, va trebui să răspundem singuri.
Nu vezi tu că în cele mai grele clipe, oricât de împrăştiată ţi-ar fi fost inima prin altele, şi oricât de întinsă şi de largă ţi-ar fi fost fiinţa, – chiar în cele mai grele clipe pentru tine, vezi cum ţi se smulg rădăcinile risipite, şi ţi se adună fiinţa împrăştiată, reducându-se până la marginile înguste ale sărăciei tale proprii. Numai nevoia îţi descoperă adevăratele tale dimensiuni, cât de reduse îţi sunt. Numai în mijlocul durerii, se vede adevărata valoare a omului, cât de puţină este şi numai dezbrăcat de podoabele vremelnice şi înşelătoare, ale hainelor şi ale funcţiei sale, când este privit fără ocheanul amăgitoarei măriri lumeşti, – atunci bietul om, oricare biet om, – scos din mijlocul celor care îl duc, sau pe care îi duce, se vede ce este el, în el însuşi! Un nimic, un abur care se arată puţintel, apoi piere…
La toţi oamenii le place să se privească înconjuraţi de condiţiile care le acoperă adevărata lor înfăţişare, adevărata lor nimică. Căci condiţiile îi arată nespus mai frumoşi, mai curajoşi, mai înţelepţi şi mai buni, de cum sunt. O, cât de mult le place oamenilor să-şi retuşeze chipul, – şi ce deşertăciune este şi asta! Vine ziua când privirile de foc ale lui Dumnezeu, vor arde toate învelişurile din afară sub care noi ne ascundem adevărata fiinţă lăuntrică, – şi ne va şterge orice retuşuri, iar atunci vom apare în faţa Judecăţii Adevărului goi, aşa cum am fost pe dinăuntru, în trăirea şi în simţirea noastră. Aşa cum am fost în singurătatea noastră lăuntrică, în felul de viaţă pe care ni l-am ales, şi în îmbrăcămintea de fapte pe care ne-am ţesut-o noi înşine. Aceasta va fi apoi veşnic adevărata noastră înfăţişare. Căci aceea am şi fost într-adevăr.
Cum trec norii peste faţa strălucitoare a soarelui, – iar el rămâne veşnic acelaşi, cum trec valurile umbrelor curgătoare pe lângă stânca neclintită care le priveşte etern, – iar ea rămâne aceeaşi, şi cum trec vânturile pe lângă vârfurile munţilor neclintiţi, – aşa trec şi trec mereu toate… Aşa toate se învechesc şi se schimbă, aşa se nimicesc, se pierd şi se uită… Numai Dumnezeu rămâne Acelaşi Neschimbat şi Neînvechit, Nepieritor şi Neuitat. Mereu Viu şi mereu Proaspăt. Cald şi Strălucitor, veşnic Necesar şi Prezent… Îl cunoşti tu?
Se schimbă vârstele omului şi a omenirii, – dar Dumnezeu rămâne la fel de necesar până la sfârşit pentru fiecare om şi fiecare generaţie. Formele sub care Îl putem apropia pe Dumnezeu de priceperea noastră, se schimbă după măsura priceperii noastre şi după trebuinţele noastre. Dar El rămâne Acelaşi, pentru orice pricepere, cu putinţă de atins.
Traian Dorz, Cununile slăvite
