Când suntem copii la vârstă sau la minte, ni-L reprezentăm pe Dumnezeu într-un anumit fel dar totdeauna ca cea mai înaltă întruchipare a bunătăţii şi a înţelepciunii, a frumuseţii şi a iubirii, şi ni-L reprezentăm în felul până la care se poate ridica priceperea noastră de atunci. Şi cuprins. Şi necuprins.
Când am depăşit vârsta copilăriei, anii şi priceperea ei, şi când priceperea noastră poate mai mult, atunci şi imaginea noastră despre Dumnezeu ne devine mai înaltă, mai luminoasă şi mai curată, dar şi în această nouă, mai plină de strălucire, El rămâne Acelaşi. Mereu Înalt, mereu Sublim… Şi atins. Şi neatins…
În maturitatea noastră de gândire şi de pricepere în plinătatea puterilor noastre de sesizare şi de pătrundere, până la oricât de mari înălţimi sau profunzimi am putea înainta noi în această plinătate, Dumnezeu, căpătând noi dimensiuni, ne va rămâne Acelaşi. Tot aşa de aproape sau de departe de noi, tot aşa de înţeles, sau de neînţeles.
Atrăgându-ne cu frumuseţea, cu strălucirea şi cu splendoarea bucuriilor Sale, mereu promiţătoare, mereu părând cu putinţă de atins şi de cuprins, dar şi cu încredinţarea, cu setea, cu simţământul sfinţitor al trebuinţei de a lupta încă şi încă, El mereu rămânându-ne Acelaşi dar deasupra tuturor, mereu Sus şi mereu neatins. Câte lupte cumplite susţinute cu nespus de mare preţ de îndărătnicie şi de cruzime – au fost pornite prin veacuri împotriva lui Dumnezeu, de către toată lumea cea rea văzută şi de către cea nevăzută. Dar Dumnezeu a rămas Acelaşi, Neclintit şi Strălucitor. Nu atât de greu, dar nici atât de uşor… Nici atât de greu ca să ne cuprindă deznădejdea, nici atât de uşor ca să zâmbim.
O, câte valuri au rostogolit vrăjmaşii înfuriaţi şi spumegând, împotriva Domnului nostru Isus Hristos, cu urlete mânioase şi năvăliri sălbatice ridicându-se împotriva lui Dumnezeu… Cerul se întuneca de stolurile negre ale ameninţărilor lor şi lumea vuia de armiile lor grele… Dar după ce vântul a trecut peste ei spulberându-i pe toţi şi pe totdeauna El a rămas Acelaşi, Biruitorul şi groparul tuturor. Câte furtuni de prigoane şi câţi nori de ură, câte neguri organizate cu vicleşug, şi îndrumate cu meşteşug satanic. După ce a trecut vremea lor, pământul şi marea i-a înghiţit pe toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea şi furtuna care i-a adus, i-a şi dus pe totdeauna. Unealta şi arma cea mai slabă şi mai trecătoare a lui Dumnezeu, Timpul, i-a nimicit pe toţi…
Împrejurările se pot schimba, şi rânduielile şi legile pot să fie trecătoare, şi locurile şi vârstele pot pieri, şi legămintele şi hotărârile şi toate-toate celelalte lucruri văzute şi nevăzute lumeşti şi omeneşti pot să se nimicească şi să se mute dar Dumnezeu şi Cuvântul Lui va rămâne Etern Acelaşi (Matei 24, 35; Isaia 41, 4). Credinciosule ai pe ce să te bizui, ca să nu te temi niciodată – de nimeni şi de nimic.
Binecuvântarea pe care noi I-o putem da lui Dumnezeu, este deplina părtăşie a acestor simţăminte, care revărsându-se de jos în Sus, adică de la noi cei mici spre Tatăl şi Binefăcătorul nostru Cel Mare din ceruri, este şi trebuie să fie, învăluită în frumoasa evlavie a unei adânci smerenii şi în curăţia unui desăvârşit respect ascultător. Binecuvântările Domnului pentru noi, care mereu revărsându-se de la Cel Preaînalt spre noi cei de care El Se îndură, şi venind de la Cel Bogat spre noi cei atât de săraci, cuprind şi ele toate bogăţiile duhovniceşti şi trupeşti, văzute şi simţite, în care ne luminăm şi ne hrănim, cu toţii, din care ne mângâiem şi ne încălzim viaţa şi fiinţa prin care trăim şi datorită cărora, suntem. Începând din inimile noastre şi până la marginea puterii noastre de cuprindere înafară, în sus, în jos şi în toate părţile, tot ce ne bucură ochii şi tot ce ne întreţine viaţa noastră a tuturor, este numai revărsarea binecuvântărilor lui Dumnezeu…
Slavă şi recunoştinţă veşnică Lui, totdeauna şi din partea tuturor. Amin.
Traian Dorz, Cununile slăvite
