Cum trec norii peste faţa strălucitoare a soarelui, – iar el rămâne veşnic acelaşi, cum trec valurile umbrelor curgătoare pe lângă stânca neclintită care le priveşte etern, – iar ea rămâne aceeaşi şi cum trec vânturile pe lângă vârfurile munţilor neclintiţi, – aşa trec, şi trec, şi trec mereu toate… Aşa toate se învechesc şi se schimbă, aşa se nimicesc, se pierd şi se uită… Numai Dumnezeu rămâne Acelaşi, Neschimbat şi Neînvechit, Nepieritor şi Neuitat. Mereu Viu şi mereu Proaspăt, Cald şi Strălucitor, veşnic Necesar şi Prezent… Îl cunoşti tu?
Se schimbă vârstele omului şi ale omenirii – dar Dumnezeu rămâne la fel de necesar până la sfârşit, pentru fiecare om şi fiecare generaţie.
Formele sub care Îl putem apropia pe Dumnezeu de priceperea noastră se schimbă după măsura priceperii noastre şi după trebuinţele noastre. Dar El rămâne Acelaşi, pentru orice pricepere cu putinţă de atins şi cu neputinţă…
Când suntem copii la vârstă sau la minte, ni-L reprezentăm pe Dumnezeu într-un anumit fel – dar totdeauna ca fiind cea mai înaltă întruchipare a bunătăţii şi a înţelepciunii, a frumuseţii şi a iubirii, – şi ni-L reprezentăm în felul până la care se poate ridica priceperea noastră de atunci. Şi cuprins. Şi necuprins.
Când am depăşit vârsta copilăriei, anii şi priceperea ei, şi când priceperea noastră poate mai mult, – atunci şi imaginea noastră despre Dumnezeu ne devine mai înaltă, mai luminoasă şi mai curată, – dar şi în această nouă, mai plină strălucire, El rămâne Acelaşi. Mereu Înalt, mereu Sublim… Şi atins. Şi neatins…
În maturitatea noastră de gândire şi de pricepere, în plinătatea puterilor noastre de sesizare şi de pătrundere, până la oricât de mari înălţimi sau profunzimi am putea înainta noi în această plinătate, Dumnezeu, căpătând noi dimensiuni, ne va rămâne Acelaşi. Tot aşa de aproape sau de departe de noi, tot aşa de înţeles sau de neînţeles.
Atrăgându-ne cu frumuseţea, cu strălucirea şi cu splendoarea bucuriilor Sale mereu promiţătoare, mereu părând cu putinţă de atins şi de cuprins, – dar şi cu încredinţarea, cu setea, cu simţământul sfinţitor al trebuinţei de a lupta încă şi încă, El ne rămâne mereu Acelaşi, dar deasupra tuturor, mereu sus şi mereu neatins.
Nu atât de greu, dar nici atât de uşor… Nici atât de greu ca să ne cuprindă deznădejdea, nici atât de uşor ca să zâmbim.
Traian Dorz, Cununile slăvite
