Nimeni nu poate fi mama copiilor tăi ca tine şi în locul tău. De aceea răspunzi de ei. Nimeni nu poate să plângă ca tine şi în locul tău pentru păcatele tale. De aceea răspunzi de ele. Nimeni nu se poate naşte din nou în locul tău şi pentru mântuirea ta. De aceea răspunzi de ea.
Nimeni nu va putea muri în locul tău, cum nu s-a putut naşte nimeni pentru tine din părinţii tăi. De aceea trebuie să-ţi împlineşti răspunderile.
Nimeni n-a păcătuit în locul tău şi nimeni nu va merge pentru tine în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, decât tu singur. Căci tu eşti singuratic… Până la urmă, fiecare suntem câte un singuratic.
Pentru tot ce eram datori să împlinim, va trebui să răspundem singuri.
Nu vezi tu că în cele mai grele clipe, oricât de împrăştiată ţi-ar fi fost inima prin altele şi oricât de întinsă şi de largă ţi-ar fi fost fiinţa, – chiar în cele mai grele clipe pentru tine, vezi cum ţi se smulg rădăcinile risipite şi ţi se adună fiinţa împrăştiată, reducându-se până la marginile înguste ale sărăciei tale proprii şi ale neputinţei tale mărunte şi personale.
În cele mai grele clipe rămâi numai singur, cu tine însuţi.
Numai nevoia îţi descoperă adevăratele tale dimensiuni cât de reduse îţi sunt. Numai în mijlocul durerii se vede adevărata valoare a omului cât de puţină este. Şi numai dezbrăcat de podoabele vremelnice şi înşelătoare ale hainelor şi ale funcţiei sale, când este privit fără ocheanul amăgitoarei măriri lumeşti, atunci bietul om – oricare biet om –, scos din mijlocul celor care îl duc sau pe care îi duce, se vede ce este el în el însuşi. Un nimic, un abur care se arată puţintel, apoi piere…
Tuturor oamenilor le place să se privească înconjuraţi de condiţiile care le acoperă adevărata lor înfăţişare, adevărata lor nimică. Căci condiţiile îi arată nespus mai frumoşi, mai curajoşi, mai înţelepţi şi mai buni de cum sunt. O, cât de mult le place oamenilor să-şi retuşeze chipul – şi ce deşertăciune este şi asta!
Vine ziua când privirile de foc ale lui Dumnezeu vor arde toate învelişurile din afară sub care noi ne ascundem adevărata fiinţă lăuntrică şi ne va şterge orice retuşuri, – iar atunci vom apărea în faţa Judecăţii Adevărului goi, aşa cum am fost pe dinăuntru în trăirea şi în simţirea noastră.
Aşa cum am fost în singurătatea noastră lăuntrică, în felul de viaţă pe care ni l-am ales şi în îmbrăcămintea de fapte pe care ne-am ţesut-o noi înşine. Aceasta va fi apoi veşnic adevărata noastră înfăţişare.
Căci aceia am şi fost într-adevăr.
Traian Dorz, Cununile slăvite
