Fii răbdător în clipele nenorocirii şi ale loviturilor. Fii răbdător în ceasul cel greu al despărţirii şi al nedreptăţii. Alungă atunci gândurile deznădăjduite şi negre care vin să te împingă în prăpastia hotărârilor nefericite. Amână răzbunarea, amână hotărârea grozavă şi grea. Amână lovirea şi jignirea, înjurătura şi revanşa. Amână-le pe toate acestea până peste altă clipă, pe când gândurile negre nu vor avea atâta putere, până când va reveni iarăşi echilibrul în mintea ta.
Ce fericit vei fi apoi, după ce va fi trecut clipa cea rea, când te vei vedea scăpat de ceea ce era să faci! Primejdia trecută te va cutremura încă şi îţi va face rugăciunea plină de nemărginită recunoştinţă faţă de Domnul Iisus Hristos, Care te-a salvat.
Cântarea este de obicei izbucnirea fericită a unui suflet vesel, este izbucnirea unei veselii de care sufletul cuiva este prea plin, este strigătul unei bucurii pe care sufletul nu şi-o mai poate stăpâni în tăcere, sau al unei iubiri care caută cea mai frumoasă, cea mai dulce şi cea mai plăcută formă în care să se îmbrace când se îndreaptă spre ceea ce iubeşte.
În urma împlinirii unei mari dorinţe, ce fericită este cântarea! În ceasul ascultării unei fierbinţi rugăciuni, nimic nu descarcă mai mult povara mulţumirii decât ea. În clipa izbăvirii dintr-o grea primejdie sau după trecerea unei prea îndelungate şi prea grele asupriri, – cântarea este cea mai mare nevoie a sufletului. Nu există o mai fericită formă în care să-ţi poţi descărca sufletul – spre Dumnezeu şi spre lume, în valuri de recunoştinţă şi de bucurie mai mari –, decât cântarea. O, cântarea cu lacrimi, cântarea cu toată inima, cântarea descărcării sufleteşti, ce dumnezeiască binecuvântare este ea!
Adevăraţii credincioşi, trăind neîncetat pe înălţimile duhovniceşti, rămân mereu deasupra tuturor zbuciumărilor lumii acesteia, rămân în seninul dulce al păcii cu Dumnezeu şi al păcii lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere (Filipeni 4, 7).
Bizuindu-se pe puterea lui Dumnezeu, aceştia au o neclintită încredere în izbăvirea Domnului Iisus Hristos şi nu numai că n-au apoi motive să se plângă şi să cârtească, – dar simt o nemărginită trebuinţă să se bucure şi să cânte din tot sufletul lor, mulţumiţi şi mulţumitori.
Părtăşia la suferinţele lui Hristos (Filipeni 3, 10) le dă o aşa strălucită revărsare de bucurie, încât nu pot să nu cânte. Cu trupul plin de răni sau cu picioarele în butuci şi cu mâinile încătuşate, martirii flămânzi şi însetaţi, chinuiţi şi închişi au putut trăi stări atât de dumnezeieşti şi de înalte, încât cântările lor şi puterea lui Dumnezeu au zguduit nu numai toate sufletele din jurul lor, ci şi temeliile închisorilor unde erau aruncaţi (Fapte 16, 25-34).
Fraţii mei iubiţi, este foarte adevărat că noi totdeauna avem temeiuri să cântăm, dar, vai, noi nu cântăm totdeauna. Sunt împrejurări în care îndemnul „Veniţi să cântăm” răsună pentru noi nu numai foarte străin, dar şi foarte dureros.
Sunt câteodată vremuri – şi destul de lungi – în care lacrimile nu mai pleacă de la noi, iar cântările nu mai vin. Sufletul ni se deprinde atunci cu un alt gust şi îşi face o mai grabnică locuinţă în amărăciune, ca viermele în hrean, decât în cântare.
Doamne Iisuse, noi de dragul Tău am învăţat frumuseţea şi am gustat dulceaţa cântării. Slavă Ţie, Iisuse, de dragul Căruia am cântat tot ce am ştiut mai frumos şi mai mişcător… cu o inimă care a dorit neîncetat să-Ţi cânte Ţie şi mai mult, şi mai frumos, şi mai bine!
Dar şi mai slavă Ţie, Iisuse Doamne, pentru anii când ne-ai făcut să descoperim că cea mai înaltă şi mai fericită cântare este totuşi cea picurată de şiroirile lacrimilor prelinse în întuneric şi amestecate cu sudoarea şi sângele părtăşiei la suferinţa şi la ocara Ta… Căci această cântare îngerii nu o cunosc.
Traian Dorz, Cununile slăvite
