Lăcaşul Domnului este totdeauna plăcut, când sufletele, pătrunse de evlavie, se duc în el să admire Slava Domnului. Şi când – atâta timp cât stau acolo – sunt pătrunse de cutremurul sfânt al Prezenţei Sale Preasfinte, toate sufletele petrec cu Dumnezeu. Şi fiecare simte Prezenţa Lui, după măsura sensibilităţii şi curăţiei sale.
În lăcaşul Domnului, atmosfera trebuie să fie totdeauna înălţătoare, rugăciunile fierbinţi şi lacrimile uşurătoare, cântările pline de frumuseţe şi inimile străbătute de fior, căci lumina plină de o blândă duioşie a lui Hristos umple sufletele curăţite, revărsând tuturor bucuria cerească şi binecuvântările Lui îmbelşugate. Numai atunci totul este înălţător şi dumnezeiesc…
Când inima conducătorilor şi a poporului s-a stricat de la curăţia dragostei faţă de Dumnezeu, – tot farmecul sfânt s-a dus. Când au început să uite şi să calce cu toţii sfintele Domnului legăminte, făcute cândva pentru a fi veşnice cu Dumnezeu, totul a decăzut. Şi întunericul se lasă peste toţi în plină zi.
Când în viaţa şi inima tuturor încep a-şi face loc tot mai larg iubirile cele mai străine de Dumnezeu, lumina bucuriilor se stinge. Când paşii lor pornesc tot mai îndrăzneţ pe căile păcatelor păgâneşti, – atunci toată Faţa Domnului şi tot Duhul Său sunt întristate neîncetat între ei şi în urmă, îndepărtate de tot…
Istoricul Iosif Flaviu scrie că numărul celor ucişi de romani în timpul războiului din anul 70 a fost un milion trei sute treizeci şi şapte de mii patru sute nouăzeci de vieţi. Iar numărul celor luaţi în robie, o sută şi una mii şapte sute de oameni. Templul a fost nimicit şi totul a fost ars…
Iată preţul neascultării. Iată plata păcatului! Iată lecţia cutremurătoare la care trebuie să medităm şi noi.
Oameni care să fie plini de încrederea în Dumnezeu chiar în orice împrejurări sunt foarte puţini. Sunt foarte puţini acei oameni în inima cărora locuieşte statornic şi liniştit, o încredere nezdruncinată în Dumnezeu. Adică acei oameni care, nici chiar în cea mai grea primejdie, să nu-şi piardă încrederea în izbândă. Nici nădejdea în biruință, nici pacea în răbdare şi nici bucuria liniştită în voia lui Dumnezeu.
În stări de mari primejdii, vitejii Domnului îi încurajează şi îi întăresc pe toţi ceilalţi care, adesea, sunt pierduţi de tot. Nimeni nu poate socoti cât aur valorează astfel de oameni plini de încredere, în locurile cele de grea încercare şi în vremile de mare întuneric, la răscrucile de mari întâmplări ale istoriei oamenilor.
În jurul unor focuri puternice şi-au încălzit sufletele mulţi pierduţi… În locuri uscate şi pustii, mulţi însetaţi s-au adăpat zilnic din curajul şi încrederea oamenilor viteji, înnoindu-şi astfel puterea și rezistenţa, adăpându-se din izvoarele limpezi şi mereu proaspete ale încurajării şi încrederii celor ce se bizuiesc pe Domnul cu toată tăria lor.
În mijlocul mulţimii, ajunsă în faţa unui vrăjmaş mai puternic, sau în vremi de mare primejdie, sau în stări de mari lipsuri, în care cei mai mulţi îşi pierd mintea, sau răbdarea, sau îndrumătorii şi ajung în panică, o, ce mare bine este atunci pentru toţi un om viteaz şi încrezător, liniştit şi cumpătat!
Cât de mult ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu astfel de oameni. Câte nenorociri se pot ocoli, câte vieţi nu se pot salva şi câte bunuri nu pot fi câştigate printr-un om viteaz, înţelept şi hotărât!
Dumnezeul nostru, Te rugăm dă poporului Tău şi poporului nostru totdeauna astfel de suflete mari. Amin.
Traian Dorz, Cununile slăvite
